“Dream as if you´ll live forever, live as if you´ll die today.”

A spus-o cineva care a trait repede si furios, care a luat de la viata tot ce ea iti poate oferi intr-un timp scurt. Care a iubit viteza vietii, tumultul ei rostogolitor. Nu vreau sa insist asupra vietii si carierei fulgeratoare a lui James Dean, nici asupra frumusetii lui atemporale si misterioase ce inca iti taie respiratia si nici asupra sex-appealului stilizat de tehnici hollywood-iene pricepute.

Acest citat mi-a venit insa in minte azi dimineata, in timp ce ma ridicam  din pat inca buimaca. Era spre lumina – ceasul in care demonii noptii sunt alungati, in care timpul parca se opreste in loc pentru cateva respiratii-  dar nicio razleata raza primaveratica nu se oglindea pe cerul diminetii. Si parca- (adica…nu, cu siguranta) o prelungire a visului inspre realitate mi-a amintit de diminetile cu soare, de obloanele ce se dadeau la o parte lasand sa se vada cerul, imensul cer de promisune albastra, de bine, si casele urcate pe deal, ingust bagate una intr-alta, de un portocaliu sclipitor in primele raze de “buna dimineata”. Am indepartat cu parere de rau gandul si m-am intors la recele meu statornic…iar aceast citat imi insoteste activitatea mea constiincioasa de “pregatit lectii pentru saptamana viitoare in scoala”.  As dori sa plec….sa-mi insoteasca marea pasii – sau macar fluviul imens din apropiere, sa zburd pe camp in primavara – dar ce rost daca frigul mai domina luncile, daca soarele e apasator—dar nu acea electricitate incarcata pozitiv, de furtuna si apoi soare din nou, ca un vartej al anotimpurilor, al sentimentelor, al ritmurilor vietii.

Si purtandu-mi gandul mai departe…nu ati observat si voi ca majoritatea oamenilor vorbeste din ce in ce mai putin de dorintele lor, de visurile si asteptarile lor? Si daca o fac, ele sunt legate mereu de case, masini si toale de firma …de posturi cat mai bune in care sa-ti oferi viata de dimineata pana seara la 8 – pentru binele companiei si implicit, (asta iti este asa numai sugerat pe sub mustata) pentru iluzia unei sigurante materiale.

Iar cei putinii- printre care ma numar si eu, cand vorbesc de o alta oranduire – nu cea in care sa domine secile profiluri psihologice si rapoartele de semestru, care isi doresc  o viata linistita in afara sistemului uns perfect – sunt considerati visatori, inadaptati, romantici si mereu nemultumiti (sau de nemultumit) si “out of fashion”? Parca trebuie si sa te simti vinovat/a ca nu visezi material, ca vrei sa te indepartezi (“dupa ce ai atins atatea”). Li se reproseaza ca se vaicaresc- cand ei de fapt au toate “conditiile la dispozitie” si sunt din ce in ce mai indepartati de ceilalti activi, cu suflu materialist, “perfect adaptati”.

Unde sunteti voi, cei care visati in pas cu mine, as intreba in gura mare?! Nu mai visam din cauza ca ne-a lovit realitatea, ca tinem parca prea mult la comoditatea vietii noastre, nu mai visam pentru ca e prea costisitor si sa visezi, ca duritatea trezirii din vis e prea crunta…nu mai visam si nu mai traim visul pentru ca ne temem de schimbare, de nou…nu mai visam ca nu mai avem posibilitate?

Voi la ce visati? Care sunt imaginile voastre mentale, care sunt nazuintele? Care este visul vostru cel mai de pret?

Ce culoare au visele dumneavoastra?

Bucuresti. O reclama imensa agatata stangaci pe o cladire cu ridicat  risc seismic ma indeamna sa – mi analizez culoarea visului. A visa intr-un oras in care griul predomina- asta da exercitiu de imaginatie! 

Au fost dati in care am visat in alb pur, luminos, puternic. O (non)culoare a unui nou drum. Dar vai, am visat de atatea ori in negru –  de inima, de stare, de gand. De intamplare nepetrecuta. Un doliu prelungit dupa acea Delia de alta data, dupa un alt timp mai colorat. Negam realitatea si ma incapatanam sa plonjez in negrul adanc.  

 Am avut si variatiuni de alb-negru - iluzie desarta. Subiect palid, vag al unui biet alb imaginar. Si atunci mi s-a spus ca privesc viata prea categoric si mi s-a sugerat subtil ca lumea reala este atat de colorata. Am fost silita sa revin la alte reverii mai  pastelate si ele incercari nereusite-  pentru ca nu mi-am vazut visul cu ochii.

 Dar au fost cateva  nopti in care visam si in rosu. Rostogoliri de visuri in doi. Rosu, rosu, rosu, mii de nuante de rosu puternic. Traire, fior, explozie energetica. Dar stiti, rosul e periculos cand il rostogolesti prea mult. Te poate insela optic. E o culoare ce insamanteaza iluzia desarta.

Si atunci incercand un moment de intelepciune, am revenit la o nuanta mai cuminte, la un  albastru-indigo. Am meditat cu realism (?!!) si claritate (sic???!!!) fortandu-ma sa-mi regasesc linia de conduita –  pardon de plutire a visurilor continuate in miez de zi. Si intr-un efort de mentinere a reveriei clare am alungat cu o tresarire timida de geana nuantele de rosu-negru ce si faceau resimtita prezenta pe cerul succesiunii mele de imagini cotidiene. Sa plece, sa dispara, sa se intoarca de unde le-a trimis vantul insipid. Imploram cu disperare o noua cale.  Dar inutil, ca prin vise, el …nu venea….
Dar au fost si cateva intamplari de maro in visele mele. Incercam sa ating pamantul inspaimantata de ameteala invartelii tremuratoare si sa chem in ajutor verdele salvator.  Marturisesc, nu mi-a prea iesit.

 Foarte rar am avut impertinenta sa visez in multe culori. Ghinionul meu, se transformau prea repede in cenusiu.

Acum m-am invatat minte si  visez incolor.