Robotul perfect

Zilele trecute de abia il asteptam pe barbatu-meu sa vina de la birou ca aveam atatea noutati sa-i povestesc. Deja cand animalul de casa, cel mai bun prieten al omului, se indreapta spre intrare si da din coada stiu ca va aparea si alesul inimii. Si uite ca-i se iveste umbra mareata in fata usii. Pe pozitii start….ba nu, e mai bine sa astept putin ca sa-l las sa-si traga sufletul. Omu intra…. ma saruta duios da si oarecum absent pe frunte ca si cand i-ai saruta pe plozii casei bucurosi ca n-au mutat peretii si bagat pisica in cuptor in lipsa ta.

Il las sa-si revina putin si cand consider ca a sosit momentul atacului ma indrept spre el….sta pe canapea, la relaxare, televizorul inchis si telecomanda inca pe masuta. Oh la la, momentul perfect zic eu in sinea mea….”barbate”…..”hm” raspunde barbatul pierdut in visari cotidiene. Nu ma las descurajata….”barbate (spun eu mai duios), trebuie sa vorbesc ceva cu tine, nu e nimic grav (il asigur dinainte ca sa nu faca iara vreun atac de spaima …la cate am eu de spus, nu-i mirare, sarmanul)….el intoarce capul spre mine si ma priveste asa lung, fara vreo expresie care sa ma ajute sa stiu cum sa actionez mai departe…asa putin plictisit (sau obosit saracu? ma gandesc eu invadata de remuscari egoiste)….el spune “hm….”ei na asa ceva nu merge, ma infurii pe loc….eu il astept sa vina, sa-l coplesesc cu toata iubirea mea de manager de familie…si el nu poate mai mult decat un “hm” si un alt “hm”. Acum inteleg toate casnicele din lume ce se simt neglijate si se duc pe tocuri  la shopping de inecare a amarului….macar daca nu pot sa vorbeasca cu el sa vorbeasca cu cardul lui bancar…nu mai pot si rabufnesc, eu temperament vulcanic in fata calmului (aproape) nordic….”stii ceva, sa-ti fie asa putin rusine, macar data viitoare cand vreau sa comunic cu tine sa arati si tu asa putin mai preocupat si sa nu ma mai privesti ostil”….inchid si deschid pumnul, imi dau parul de pe fata la o parte, il amenint verbal si…in prag de usa, inainte de a o tranti (bine inteles) ii spun, stapana pe mine “multumesc de interesul pe care mi-l arati”. Poc usa trantita de se cutremura din radacini casa veche.

…………. ma duc in alta camera (doamne ajuta ca avem mai multe unde sa nu ne incrucisam in anumite momente drumurile noastre toate)….ma trantesc pe fotoliu si citesc un interesant articol tehnic…despre roboti.

O da, interesant intr-adevar. Cercetatorii chinezi avanseaza de minune si in cativa ani robotii o sa devina din ce in ce mai umani, o sa preia importante functii sociale: o sa aiba grija de copii in gradinita si scoala (“cu placere le ofer locul meu”), o sa faca curatenie de mii de ori mai bine ca orice femeie casnica (“o, articolul asta devine din ce in ce mai interesant”). Problema se pune insa, spun specialistii, ca pentru a fi acceptati de oameni, robotii trebuie planificati cu ceva insusiri omenesti…adica intelegeti voi…sa mai planga si ei, sa invete sa tranteasca usi, sa se mai uite si in alte directii cand oamenii vorbesc cu ei nu asa…atent si lung ca cica e impoliticos si deranjeaza…asadar si prin urmare trebuie robotelul sa invete asa acolo, cateva expresii faciale umane. Daca omul e rau cu el, trebuie si robotul sa raspunda cu aceeasi moneda si sa nu stea asa  ca magarul la poarta noua,  sa nu stie ce sa faca- pentru ca,  cica e demonstrat ca fiintei umane nu-i place sa fie tratata cu indiferenta – si indiferenta o face sa fie si mai nervoasa si agresiva. Mai mult decat atat, robotul trebuie sa invete sa se apere cumva  cand e tratat in mod incorect (exemplul din articol – un robot trebuia sa-i invete pe niste nazdravani nu stiu eu ce limba complicata si nordica, iar micii balauri in loc sa stea acolo cuminti aliniati in fata profului – robot, au inceput sa-l demoleze….ei da asta a tinut pana cand robotul a fost reprogramat si atunci sa te vezi ce sperieti a bagat el in monstruleti si cum au invatat ei harnic limba imposibila!!!). Robotul om o sa trebuiasca sa invete sa rada mai uman, sa planga si mai uman, sa-si ceara scuze intr-un mod foarte convingator uman….eventual sa invete sa spuna “imi pare rau ca uneori reactionez asa si stiu ca traiul cu mine e deseori complicat dar, te rog iarta-ma, sunt la urma urmei si eu doar o fiinta umana”.

Bun articol zic eu acolo pe fotoliul meu, observand inca imbufnata ca partenerul in casa nu a venit sa vada daca nu mi-am facut bagajul si sunt deja in plina mutare…eh, cu mine nu se stie niciodata, v-am zis mai sus…comportament latin! Na bun, pai poate a picat la tanc acest articol. Ma duc in sufragerie unde inca sotul statea la relaxare dupa extenunata zi  in care barbatii invart globul. Spun….”barbate”….el insa acum era cu telecomanda in mana si zice “hm”….ma postez in fata televizorului (oho, pericoloso da inca nu sunt actualitatile cu rubrica de sport) si-i zic cum m-a invatat interesantul articol tehnic: “”imi pare rau ca uneori reactionez asa si stiu ca traiul cu mine e deseori complicat dar, te rog iarta-ma, la urma urmei sunt si eu doar o fiinta umana”.

Si zambesc intelegator. Si minunea se intampla . Barbatu grai “am venit de cateva minute, lasa-ma sa ma linistesc putin si apoi vorbim…cat vrei tu”…sa fie oare acest “cat vrei tu” spus cam ironic ma gandesc eu in sinea mea….dar na, am citit articolul, sunt putin mai desteapta cu stiinta lumii acum….zambesc duios…imi aduc aminte de ultimul aliniat din miraculosul articol “modul de a reactiona al unui robot nu trebuie sa fie foarte complex, doar anumite gesturi si reactii spuse la momentul potrivit pot sa trezeasca sentimentul ca este inteles” .

Punct.

Bye-bye, Bad Boy!

Sa luam un scenariu simplu: ea, sa o numim Ana ca pe prima femeie! Moderna, desteapta, frumoasa intr-un fel aparte. Cu o facultate (sau doua) la activ, cu angajati in subordine. Nu castiga tocmai rau – atat incat sa aiba grija de ea si sa-si permita din cand in cand un weekend rasfatat intr-un oras frumos al lumii. E neaparat inteligenta. Nu o toapa ci  o tipa complexa si interesanta. Conduce bine (obligatoriu la fel de bine ca un barbat)! Cu picioarele adanc infipte in pamant in ceea ce priveste slujba dar cu visuri romantice in ceea ce-l priveste pe el. Cam pe la 30 de ani.

Un EL nu exista – sau inca nu l-a gasit, desi de la un timp a renuntat la idealuri si e dispusa la cateva (nu foarte multe) compromisuri. A mai avut relatii, poate a trecut si printr-o iubire mai cu tenta de mutat fierul de calcat si televizorul impreuna. Dar pana acum orice relatie a ei s-a dovedit a functiona dupa principiul “atat de grozava si adio!” iar barbatii s-au dovedit a fi adevarati “bad boys”.

De ce o femeie ca Ana, care are sub control toate celelalte domenii ale vietii ei, da tot timpul peste tipul neprotrivit?O fi pur si simplu ghinion? Sau intamplare? Ori Cupidon are sageata cam tocita?

Sau isi poarta femeile vina activa, fiind recidiviste cu cazier in gasirea barbatului greu educabil? Poate ca, fiind ele insele cu o cariera infloritoare si ducand greul zilei de una singura, isi cauta parteneri la fel de rasfatati de reusita, parteneri inconjurati de o aura de incredere in sine! Numai ca acestia de obicei “stiu ce ofera” publicului feminin si isi inchipuie ca nu vor sta mult pe uscat pana o alta apare- atunci de ce sa se mai dea peste cap sa le satisfaca si altcumva decit orizontal? Barbatii siguri pe ei au alte griji – de exemplu schimbarea masinii de culoare neagra cu una de culoare rosie si cu mai multi cai putere ca e pe cale sa imbatraneasca si mai trebuie sa impresioneze si cu altceva cand acel ceva nu mai functioneaza la o simpla apasare (poate nu stiu ca o femeie matura nu poate fi impresionata asa de usor (numai) cu un Porsche?!)…sau de exemplu nadusesc la urcatul pe scara abrupta a carierei de manager sau mai rau…sunt preocupati de cate goluri a inscris Poli Timisoara in meciul de ieri…barbatii zilelor moderne au program foarte incarcat!

Nu cred ca femeile, dragele de ele, se uita prima data la cat de blond e alesul inimii si cum calareste el voincel valul si nici nu cauta musai vreun brunet “latin lover”. Cred ca mai mult caracteristicile psihice sunt alea ce le dau peste cap sau in functie de caz, pe spate!

Vina o poarta, spun psihologii, modelele de relatii sexuale avute anterior. De exemplu prima mare iubire care s-a incheiat (fix) in punctul maxim al desfasurarii ei sau colegul de banca care nu te-a bagat in seama nicidecum. Sau modul de relationare al parintilor are de-a face cu relatiile tale esuate (psihologii astia merg non-stop pe aceleasi linii)! Si de aici se pare ca se naste dorinta ca din tipul pus pe flirt sa iasa un tatic model si  relatia sa continue pana intr-un totdeuana femeiesc.

Se pare insa ca femeile aflate intr-o astfel de situatie gen “fata buna intalneste baiatul rebel” pot chiar sa atinga idealul de relatie dorit.  Asta numai daca urmeaza sfaturile terapeutului relational si isi planifica minutios fiecare pas de amor. Astfel analiza la rece a celorlalte relatii esuate ar trebui sa stea la rang de punct 1 (Dr. Michelle R. Callahan in Are you …Ms Typed?). Un alt specialist in relatii (Dr . Stefan Woinoff) e convins ca femeile oricit de moderne si emancipate ar fi, isi pastreaza inca o imagine invechita si naiva a partenerului ideal ….cea din primii ani ai adolescentei, in care se visa la cai verzi pe pereti…pardon  – la cavalerul pe cal alb si la o never ending story.

Si atunci ce ramane de facut intreb eu in fata surplusului de carti ce sfatuiesc care mai de care si obligatoriu planificat?! (parca nu functiona chestia cu “in dragoste si razboi nu exista reguli??!!!)

Sa ne analizam propriul eu modern, sa ne gandim ce tip de relatie am vrea si care sunt pasii de parcurs, sa fim mai realiste si dispuse la compromis spun de la distanta invatatii relatiilor .

Chiar si asa, apeland la efort psihic si ratiune, drumul pare insa cam alunecos si nesigur pentru femeile ce dau mereu de un alt “bad boy”. La urma urmei, nu cumperi o masina ca sa te ghidezi dupa criterii germanice de genul consumului redus, al pretului mic si al sigurantei. Femeile mai vor si o floare sau doua desenate pe capota, nu?

Destinatar: “fostului”

Va mai aduceti aminte de momentele acelea disperate in care asteptati ca el sa sune? Sau sa-ti trimita (macar) un mesaj! Sau ok, poate sarmanul nu avea timp sa-si reincarce cartela (ca bineinteles era foarte …retinut) da macar sa-ti dea cumva un semn:  ca nu te-a uitat, ca se gandeste si la tine oleaca (atunci cand mintea nu-i ocupata de Playboy , de Formula 1 sau de Campionatul European, Mondial si Planetar)! Si ce daca afara era soare, daca pasarea iti canta voioasa la geam, daca magazinul preferat avea fix atunci astronomice reduceri? Ce te interesa pe tine asta? Tu nu-ti doreai decat sa tragi obloanele si sa sune odata “mama lui de telefon ” (“oare nu era stricat?”)!

Ba chiar, la un moment dat, Maica Tereza si sora medicala din tine ieseau la iveala si incepeau sa-si faca griji legate de sanatatea insului – ca poate saracul s-a inecat la micul dejun cu un colt de paine uscata sau cine stie, mai rau,  l-o fi muscat o furnica?! Orasul asta e plin de pericole ce te pasc la tot coltul!

De fapt romanta era pentru el gata. “Misterul” schimbase fila, ba mai mult sarise deja la un alt capitol! Ti-a si aratat el de cateva ori cand nici macar nu te-a mai bagat in seama la ultimul chef preferand sa schimbe replici inteligente cu miros de bere, avand ca active partenere  blondine sexy! Sau cand iti povestea asa finut (a se cauta va rog antonimul) cat de talentata e noua colega de lucru! Iar tu inca te gandeai ca baiatul e doar extrem de sociabil?

Si inainte ca toata istorioara de amor dintre voi sa fie prea departe si prea tarzie ca sa mai intreprinzi ceva, te convingeai ca oare ce ocazie ti se va mai oferi ca sa iesi onorabil din viata nataraului care nu si-a dat nici pana acum seama ce piatra pretioasa a tinut in (scuzati)- pe palme! Un ultim dans dezmatat pe o masa de bar, fara retineri,  combinat cu muuuult alcool, dansat in ritmuri de “acum sau niciodata” … ar fi fost prea decadent pentru o doamna ca tine asa ca, “prada unui impuls” (de fapt te-ai gandit tu premeditat) ai inceput sa scrii o “ultima” scrisoare! Si ai scris foi intregi explicandu-i tot ce a insemnat pentru tine intalnirea cu el, facand disperat apel la memoria lui (de scurta durata de altfel) amintindu-i de momentele in care va plimbati de mana sub clar de luna ascultand cum canta greierii (doar pentru voi, bineinteles). Ai scris de parca n-ar fi existat un maine: o scrisoare excelenta  (credeai tu), un ravas sincer, detaliat. Dar din pacate a existat un maine …dimineata…si el ti-a gasit scrisoarea prea sincera si prea detaliata. Chiar i-a si stat coltul ala de paine in gat a doua zi la micul dejun,  cand ti-a citit-o. S-a mai si enervat si s-a batut singur pe umeri ca a “scapat de o isterica”!

De ce ne cuprinde subit aceasta nebunie de a “ne lamuri” cu celalalt, atunci cand totul e pe gata? De ce nu ne retragem in liniste in coltisorul nostru? (sa ne lingem ranile, nu de alta). Suntem bantuite oare de nevoia de a ne hrani propriul ego, de a arata celuilalt “ce-a avut si ce-a pierdut”? Parca am vrea sa spunem “uite vezi tantalocule cat te-am iubit eu si cate sacrificii am facut pentru a mentine vie flacara pasiunii? mai pupi tu una asa ca mine?” Sau? Credem ca il putem reintoarce din capitol- asa ca in filmele delicios de “chicioase” de la Bollywood in care el in ciuda familiei naravase, a diferentei de clasa dintre ei, in ciuda drumurilor cu gropi si a trenurilor fara incalzire iarna, lasa totul la o parte si se intoarce sa ne cante o serenada la fereastra si sa ne ofere inelul cu piatra pacatos de scumpa (introdus in pahar de sampanie)- “trait-au pana la adanci batranete si cu siguranta nu mai traiesc si acum”! (cel putin nu impreuna)

Realitatea arata ca ultima scrisoare nu (prea) schimba mare lucru. Dus a fost si dus a ramas! Si amar de sufletul nostru cand, dupa scrisoarea patimasa nu urmeaza nici o mica reactie de la destinatar! Mai tineti minte noptile de dupa? Parca tot era mai bine un dans dezmatat pe tejgheaua unui bar! Nu-i asa?

Imi amintesc ca in momentul “iluminarii” mi-am aruncat  stilourile din casa, am ars plicurile, timbrele si mi-am facut un sertar special unde stau frumos asezate toate “ultimele scrisori”. Le citesc amuzata la un pahar de vin in serile cand ma cuprind nostalgii de dor si patima! Dar vai, ce pacat ca exista acea mica cutiuta electronica numita email!!!