Albastrul azur este culoarea dorului (I)

Despre dragoste, jazz si Antibes

Jazzul si Antibes sunt cele doua obsesii superbe ale mele! Am plans in ritm de jazz, am iubit in ritm de jazz. M-am trezit in dimineti de vara privind departarea cea albastra si cantand intr-un gand  cu Frank Sinatra “the summer wind came blowin in – from across the sea/ it lingered there, to touch your hair and walk with me….”. In fata-  cerul de o culoare inefabila, cerul ce a inspirat miile de pictori si in spatele meu, in camera, un pat cu cearceafuri rascolite si… el. Intr-un traziu, cand vantul toamnei si al iernii au inceput sa bata peste mare si cer, ne-am deschis umbrelele si am mers mai departe- fiecare pe drumul lui: “Than ofter than, a piper man – one day it called to you, I lost you, I lost you to the summer wind”.

El apartine acum altei vieti dar jazzul si dragostea mea pentru orasul de la mare sunt prezente constate ce-mi infrumuseteaza gandurile. In zilele acestea orasul de pe Riviera sarbatoreste la ceas albastru jazzul.  Si poate in acest an chiar voi fi una dintre fericitele care au ocazia sa-l vada live pe Keith Jarrett, pianisul american cu degete fermecate!

Am intalnit Antibes-ul cand el deja era doar o amintire pentru mine. O tresarire, o bruma de incertitudine in suflet, o proiectie a mintii. Si orasul a fost cea mai surprinzatoare descoperire a intregii Riviere. Neimpresionata de vilele exclusive din apropeiere ale acelor “happy few”, viata cea adevarata si vie se desfasoara in ingustele strazi ale vechii cetati cu fata spre infinitul azur, in piata Massena, dupa ferestrele largi deschise ale caselor pastelate sau pe terasele nenumaratelor cafenele ce te invita la repetate degustari de pastis. Antibes-ul nu are recunoasterea internationala a Cannes-ului sau hip-ul oferit de yahturile din St. Tropez, orase in care  viata se invarte in jurul celor “bogati si frumosi”. Antibes-ul  este ca o bijuterie veche, inca neslefuita (si e mai bine asa), este o intalnire cu tine insuti. Chiar daca si el este port pentru yahturile sport sau cele jet-set, orasul si-a cladit renumele pe sirul lung al artistilor ce si-au gasit aici resedinta permanenta. Si tocmai de aceea el si-a castigat in sufletul meu locul de star tacut al Rivierei.

Acolo unde Castelul Grimaldi domina cetatea, au cladit primii greci un acropolis, iar romanii un castrum. Drumul spre castel – astazi Muzeul Picasso, ma duce printre strazi din ce in ce mai stramte si abrupte. Casele sunt atat de inguste si ingramadite una intr-alta incat nu-mi pot inchipui cum localnicii isi transporta canapeaua, dulapul si aragazul in locuinte! Aceasta lipsa de spatiu ma determina sa-mi inalt de fiecare data involuntar privirea spre cerul liber si spre marea ce se zareste printre cladiri – o pata de azur in toate nuantele posibile. Azur ce contrasteaza cu portocaliul caselor, cu albul leandurului si verdele palmierului! Nu e de mirare ca nenumaratii pictori s-au simtit aici ca si acasa! Ajung in fata muzeului si intru in lumea lui Picasso. Marturisesc ca nu prea i-am inteles picturile (fiind admiratoarea impesionisumului) dar i-am invidiat geniul. Dar despre el si timpul petrecut in Antibes voi scrie zilele urmatoare.

Valoarea “Celeilalte femei”

Saptamana trecuta, pe 4 mai, casa de licitatii Christie´s a vandut tabloul Nude, Green Leaves and Bust (in franceza intitulat Nu au Plateau de Sculpteur) cu 106,5 milioane dolari. Licitatia castigatoare s-a facut prin intermediul telefonului, celebrul tablou apartinand de acum incolo unui colectionar ce nu a dorit sa-si afirme identitatea. Opera lui Picasso sparge asadar orice record al obiectelor de arta vandute pana acum in cadrul unei licitatii.

Nude, Green leaves and Bust face parte dintr-o serie de portrete pe care pictorul le-a realizat avand-o ca muza pe Marie-Therese Walter, “cealalta femeie” din viata artistului- relatie traita intre 1927 si aproximativ 1935. Cand l-a intalnit pe pictor, Marie-Therese avea doar saptesprezece ani, iar Picasso 45. Legatura lor dureaza intre 1927 si 1935, pictorul fiind in toata aceasta perioada casatorit cu prima lui sotie, Olga Khokhlova.

Marie-Therese va ramane insarcinata, dand nastere pe 5 septembrie 1935 unei fete – Maya. Olga il paraseste pe Picasso in momentul in care afla ca acesta are o amanta de la care mai si asteapta un copil! Pablo Picasso si Olga nu vor divorta (poate si pentru ca pictorul nu dorea departajarea bunurilor din timpul casatoriei- dupa cum legile statului francez i-ar fi impus).

Relatia cu Therese se incheie in momentul in care pictorul o intalneste pe Dora Maar, in 1936. Cele doua femei, cea blonda si stralucitoare (cum Marie-Therese apare in tablourile lui Picasso) si cea intunecata, amintind a durere si lacrimi (ce declanseaza pe langa altele si o noua perioada creativa in viata pictorului) se intalnesc intamplator in atelierul lui Picasso. Pus sa aleaga intre ele, ciudatul geniu le cere sa se bata pentru a-i castiga iubirea si acceptul! In dragoste ca la razboi, nu?!

Picasso a avut grija financiar de Marie-Therese si Maya, dar niciodata nu s-a casatorit cu ea. La patru ani dupa moartea artistului, Marie – Therese se sinucide, spanzurandu-se in garajul casei din Juan le Pins, sudul Frantei.

De multe ori, cealalta femeie,  partea ascunsa a triunghiului conjugal, relatia soptita in nopti de straine hoteluri,  nu este o fatarnica, o fiinta lipsita de morala care vrea sa distruga o relatie doar pentru a-si afirma dragostea ei egoista. Uneori cealalta femeie iubeste pe viata si pe moarte, pana la ultima speranta si dincolo de parasire. De cele mai multe ori cealalta femeie si-ar fi dorit ca ca sa fi fost ea aceea pe care momentul potrivit sa o aleaga. Si din nou, de cele mai multe ori, barbatul celeilalte femei o iubeste cu adevarat.