Suflete pustii

In noaptea iubirii lor, prelungita din orgasmul simturilor, a cazut direct in somn. Dar a fost unul nelinistit, unul din care s-a trezit haituita de un nume halucinant. Simtindu-si inima gonind nebuna s-a ridicat speriata din pat, invadata de o frica ce-i lasa fiorii reci sa-i curga pe sira spinarii. Pentru o secunda nu a stiut unde se afla. Pentru un moment a cuprins-o panica. I-a simtit trupul gol, i-a atins mana cu degete lungi, aristocrate.  El cel asteptat, cel implorat si neuitat era pierdut intr-un somn adanc.

Erau in sfarsit acolo. In acel loc in care stiau instinctiv ca vor ajunge peste ani. Pentru ca asa trebuia sa se intample. Pentru ca atunci demult, cand suspendat pe un pod peste ape el se despartea, ea nu au putut sa-si ia ramas bun. Dar acum era acolo unde se imaginasera de atatea ori in vietile lor despartite.

Indreptandu-se spre fereastra, privea orasul ce se intindea in fata ei. Orasul ei, orasul intalnirii lor. Ea i-a aratat strazile, i-a soptit la ureche povestile ilicite.  Se sarutasera in vechea piata, ignorand frigul ce ameninta sa le inghete simturile. Da, era in sfarsit acolo. Si acum,  in orasul ultimei regasiri se facea din ce in ce mai intuneric. Deschise fereastra si asteptarea noptii devenea si mai adanca. Cladirile vechi erau niste colosi intunecati, nemiscati, care-i starneau un tremur prevestitor, amintindu-i ca unele frici raman acolo, nemiscate, chiar daca incerci intr-un ultim efort disperat sa inchizi ochii si sa-ti imaginezi intinsele lanuri de grau si un cer albastru.

Aerul rece al noptii era tot mai acut, ii agresa sfarcurile. Undeva in oras o sirena suiera din nou a parasire, un alt suflet era in primejdie. S-a indepartat de la geam scuturandu-se ca de un vis urat care se tot repeta obsedant.

Cand primele tramvaie isi vor incepe calatoria zilnica el va pleca. Se va uita la ea cu ochi parasiti de suflet, o va privi a renuntare. Ii va spune ca amintirea ei ii va tulbura drumul. Ii va strange degetele intr-ale lui pentru o ultima data. Si va pleca. Pentru totdeauna.

Si in acea noapte adanca, mai intunecata ca oricare alta ea a inteles. Vor stii amandoi ca va fi trist si gol din cand in cand, atunci cand isi vor aminti in treacat de nepetrecutul din ei, dar nu vor recunoaste. Vor merge mai departe, tot mai departe purtand cu ei visuri accidentate. Nu vor spune nimic, isi vor atinge din cand in cand buzele interzicand cuvantul. Incercand sa uite. Si asta doar pentru ca au uitat cum e sa zboare! Biete suflete pustii!