“Cu un strop de iubire as construi pentru tine tot Universul”

Anii trec si noi ne transformam deseori fara sa simtim. Mda, propozitia contine o banalitate pentru ca …e normal sa ne schimbam ati spune, nu-i asa? Sa mergem mai departe, sa evoluam, sa traim pur si simplu prezentul. Incorsetati de multe ori intr-un cotidian ce contine sarcini de serviciu, copii de hranit si educat, vase si haine de spalat, plase de carat…..uitam de noi si de anii ce se duc. Dar uneori, in seri petrecute in singuratati nostalgice, mi-e dor de mine cea de la prima iubire. Sau poate mi-e dor de simplitatea acelei prime iubiri: fara intrebari inutile, fara frici ca el nu tine la tine (se pare ca astfel de intrebari vin mai tarziu). Incerc sa reconstituiesc mental acel tremur-  când te gândeşti că e ora două şi deseară te vei întâlni cu el. Si timpul ala nu trece odata!!! Si faci si tu ca si vulpea micului Print, te pregatesti inca de pe la orele pranzului pentru portia de fericire de seara.

In noaptea asta vreau sa-mi aduc aminte de prima iubire. Si voi imi veti da voie sa fiu mai romantica si sa-mi permit putin de kitsch adolescentin. Permisiune acceptata, nu-i asa?

El era un zeu cu ochi verzi adanci, cu par lung, bocanci si blugi rupti. Acel gen de “prima dragoste” la care orice mama isi da ochii peste cap. Era un artist, un muzican. Atingea cu degetele lui fine pianul şi contrabasul. Iar eu stăteam vrăjită ore în şir să-i ascult ariile sufletului. Imi canta doar mie in nopti de vara cu usi deschise.

E singurul care mi-a scris iubirea lui pentru mine. Iar eu nu eram pentru el o oarecare pământeancă. Eram acea zeiţă aspră care nu se lăsa uşor sedusă, pentru care tebuia să cucereşti continente şi să învingi balauri. Imi placea sa joc acest rol.O faceam cu o oarecare usurinta pe care, nu stiu de ce, am pierdut-o mai tarziu in iubirea mea matura.

Şi el mi-a scris: “cu un strop iubire aş construi pentru tine Universul, lumea fără de frontiere sau acea lume a iubirii într-un castel de oglinzi de dimensiuni astronomice care să-ţi oglindească doar chipul tău până la sfarşit. De acolo ţi-aş şopti cuvinte sacre. Te iubesc, viaţa mea fără tine ar fi un paradox fără sens sau o lume fără oameni. Te iubesc atât de mult încât dragostea mea ar putea îmbrăţişa dintr-o dată toată galaxia”.  Si eu nu l-am crezut. Am fost magulita, recunosc. Am si zambit putin citindu-i randurile.

Cu el am urcat munţi, am fost în călătorii prin ţinuturi ascunse, pe culmi în care doar ecoul nostru unit se auzea, doar noi doi şi cerul. Cu el am simţit  seara in munte si cu el cantam  „buzele tale au miros de flori şi de fructe”. Stiti cantecul acela? L-ati cantat si voi la prima iubire? “Seară la mare seară la mare, pielea ta are miros de sare”…şi focurile imense de tabara, şi coroniţe impletite din flori galbene ne insoteau cantecul. 

Visam impreuna să  vin şi să –i ascult concertele la operă, să le arăt copiilor noştri- uite, acolo pe scenă e tatăl tău. El e de fapt regele, nu domnul acela ce cântă în costum, el e de fapt zeu în mica noastra galaxie. Mda, visuri de prima iubire inocenta. Ce putere imaginativa avem la inceputul calatoriei noastre pe taramul iubirii, nu? Ce usor ne este sa ne gandim la familii fericite…iar mai apoi nici nu indraznim a visa…

  Şi mai ţin minte şi acum primul sărut, ascuzându-ne de ploaie, cu tricourile ude şi cu adolescenţa pe faţă. Mda, zeul meu avea părul lung şi negru, purta bocanci cu jensi rupti si fuma….iar braţele lui mă ţineau la el ore în şir, strânsă lângă bătaia stelelor, acolo pe acoperiş (pentru că nu aveam bani de distracţii dar şi pentru că preferam să avem mica noastră lume).

Intr-o dimineata,  îndreptându-mă spre el cu maci si dorind sa-i aduc începutul de vară in par, l-am găsit cu o alta. O lasase gravidă. Privirea lui speriata si goala cand cealalta mi-a spus vestea mi-a ramas mult timp in fata ochilor. Iubirea mea cu el a fost platonica. Se pare ca nu si cu ea.  Stateam toti trei pe scaun si taceam. Mi-a spus apoi cat de rau i pare si m-a rugat sa raman. Isi cerea scuze si eu stiam ca fiecare cuvant e adevarat. Dar m-am ridicat si am plecat. Deodata devenisem matura. Nu ne-am mai intalnit o vreme desi stiam ca uneori seara era in fata casei mele. Nu am putut sa ies si sa-i vorbesc. Ma parasisera cuvintele.

Mi-am intalnit dragostea adolescentina cu ceva ani in urma. Am încercat să ne amintim de noi frumoşi şi zei dar florile galbene din coroniţa dăruită pe mal de apă se uscaseră demult …iar el a devenit pentru mine pământean.

“Vacanta la mare, vacanta  la mare, buzele tale au miros de sare, pielea-ti miroase a flori si a fructe, vacanta la munte, vacanta la munte!”