Albastrul azur este culoarea dorului (I)

Despre dragoste, jazz si Antibes

Jazzul si Antibes sunt cele doua obsesii superbe ale mele! Am plans in ritm de jazz, am iubit in ritm de jazz. M-am trezit in dimineti de vara privind departarea cea albastra si cantand intr-un gand  cu Frank Sinatra “the summer wind came blowin in – from across the sea/ it lingered there, to touch your hair and walk with me….”. In fata-  cerul de o culoare inefabila, cerul ce a inspirat miile de pictori si in spatele meu, in camera, un pat cu cearceafuri rascolite si… el. Intr-un traziu, cand vantul toamnei si al iernii au inceput sa bata peste mare si cer, ne-am deschis umbrelele si am mers mai departe- fiecare pe drumul lui: “Than ofter than, a piper man – one day it called to you, I lost you, I lost you to the summer wind”.

El apartine acum altei vieti dar jazzul si dragostea mea pentru orasul de la mare sunt prezente constate ce-mi infrumuseteaza gandurile. In zilele acestea orasul de pe Riviera sarbatoreste la ceas albastru jazzul.  Si poate in acest an chiar voi fi una dintre fericitele care au ocazia sa-l vada live pe Keith Jarrett, pianisul american cu degete fermecate!

Am intalnit Antibes-ul cand el deja era doar o amintire pentru mine. O tresarire, o bruma de incertitudine in suflet, o proiectie a mintii. Si orasul a fost cea mai surprinzatoare descoperire a intregii Riviere. Neimpresionata de vilele exclusive din apropeiere ale acelor “happy few”, viata cea adevarata si vie se desfasoara in ingustele strazi ale vechii cetati cu fata spre infinitul azur, in piata Massena, dupa ferestrele largi deschise ale caselor pastelate sau pe terasele nenumaratelor cafenele ce te invita la repetate degustari de pastis. Antibes-ul nu are recunoasterea internationala a Cannes-ului sau hip-ul oferit de yahturile din St. Tropez, orase in care  viata se invarte in jurul celor “bogati si frumosi”. Antibes-ul  este ca o bijuterie veche, inca neslefuita (si e mai bine asa), este o intalnire cu tine insuti. Chiar daca si el este port pentru yahturile sport sau cele jet-set, orasul si-a cladit renumele pe sirul lung al artistilor ce si-au gasit aici resedinta permanenta. Si tocmai de aceea el si-a castigat in sufletul meu locul de star tacut al Rivierei.

Acolo unde Castelul Grimaldi domina cetatea, au cladit primii greci un acropolis, iar romanii un castrum. Drumul spre castel – astazi Muzeul Picasso, ma duce printre strazi din ce in ce mai stramte si abrupte. Casele sunt atat de inguste si ingramadite una intr-alta incat nu-mi pot inchipui cum localnicii isi transporta canapeaua, dulapul si aragazul in locuinte! Aceasta lipsa de spatiu ma determina sa-mi inalt de fiecare data involuntar privirea spre cerul liber si spre marea ce se zareste printre cladiri – o pata de azur in toate nuantele posibile. Azur ce contrasteaza cu portocaliul caselor, cu albul leandurului si verdele palmierului! Nu e de mirare ca nenumaratii pictori s-au simtit aici ca si acasa! Ajung in fata muzeului si intru in lumea lui Picasso. Marturisesc ca nu prea i-am inteles picturile (fiind admiratoarea impesionisumului) dar i-am invidiat geniul. Dar despre el si timpul petrecut in Antibes voi scrie zilele urmatoare.