Ultima calatorie

Tanarul trecu pe langa ea si deodata inima incepu sa-i bata de sa-i sara din piept. Instinctiv isi duse mana spre cosul pieptului si se gandi aproape panicata daca si-a pus in poseta azi dimineata medicamentele. Dar nu, nu era un atac. Isi aducea aminte. Pielea lui arsa de soare, mersul sigur, hotarat, privirea indreptata inainte nefixand niciun punct, plutind in gol, parca spre o alta sfera .. si acel zambet schitat la coltul gurii… vedea un alt el, ce-i semana teribil, un alt el ce i-a apartinut doar ei in zilele fara pamant la orizont. Doar ei si intinsul apei. Doar pielea lui atingandui-o pe a ei sub vuietul vantului ce rostogolea oceanul. Doar buzele ei uscate ce doreau sa fie iubite, rasfatate, atinse. Doamne cat a trecut de atunci! Si a crezut toate demult duse, nici macar nu le mai credea ascunse in sertarul cu amintiri al sufletului- nasteri si morti nunti si botezuri, nepoti si vaduvie. Un barbat mai in varsta  trecu pe langa ea si comparandu-se, se bucura miseleste ca tot mai are ceva de trait. Timp pentru adus aminte. Simti ca traieste din nou. Chiar are sa-si cumpere un buchet de floarea soarelui!De cand nu si-a mai luat flori? Simtea dupa mult timp o pofta imensa de viata… dar  si un sentiment ciudat, de gol, acel gol lasat de o iubire care stii dupa ce ai trait-o, ca nu are sa mai revina. Ca niste strazi goale in miez de noapte.  Grabi pasul desi incheieturile ii protestau. Doar ca sa fie in preajma tanarului.  Nu a mai simit demult asa ceva si astazi dimineata chiar a facut bine ca a renuntat la medicamente. Tabletele astea parca anuleaza totul.  El purta  atunci o camasa usoara de vara, in culoarea nisipului si niste pantaloni de in. Lor le-a apartinut trecutul. Firicele de nisip se risipieau in mintea ei si lasau urme haioase spulberate la cateva secunde de ritmicitatea valului. Doamne cum s-a mai dus vremea! Cel mai rau a fost cand nu a mai stiut nimic de el. Cand a disparut si in locul lui a ramas doar amintirea. Trasaturile lui nu mai aveau acea claritatea in mintea ei, ramanea mai mult un sentiment de cald, de unic, de iubire.  Si intr-o zi a mai uitat sa- si aminteasca. Se zice ca vremea le aranjeaza pe toate. N- a crezut niciodata in aceasta bazaconie starnita de cei care imbatranesc si nu fac altceva decat sa se resemneze in fata neintimplatului vietii. Dar poate si ea a facut la fel. A incercat sa-l mai caute? Sa fuga dupa el si sa lase viata comoda de acasa urmandu- l in aventura lui? Pe atunci i se parea un idealist. Poate ca nu  a avut alta solutie, decat sa se faca ca uita. Sa traiasca mai departe in timpul prezent orinduit de viata. “Uneori dragostea dureza dar de cele mai multe ori ea doar doare”. Stia insa ca ultima ei suflare il va aduce pe el pe buze. Si imaginea lui clara, regasita. Se opri langa o banca, obosita sa fuga in urma necunoscutului ce-i amintea ce a fost odata iubirea.

Now the final frame, love is a losing game

“Played out by the band
Love is a losing hand
More than I could stand
Love is a losing hand”

De fiecare data cand am auzit vocea  lui Amy Winehouse se sfarseau lumi in mine si se iscau vartejuri sufletesti crezute demult uitate. Nu, e clar, viata lui Amy nu a fost (am scris prima data “e”) nicidecum un exemplu de urmat. Fata buna in fondul ei sufletesc a intrat in imprejurari ce i-au distrus si curmat viata.

“You left for London, when you were nineteen
Had to pull off your nice clothes, just living on dreams
A man in the bright lights took all that you own
Now he’s taken your freedom for a fate unknown”

Amy nu a putut sa traiasca – ea a ars. A facut exercitii de echilibristica in circul vietii uitand (sau nedorind) sa-si ia plasa de sustinere. Sinucidere din dor, din dragoste? Si acum, la doua zile dupa moartea cantaretei cu voce magica se speculeaza inca despre motive. Sa fie puterea dragostei atat de navalnica incat sa te impinga la plecare definitiva? ? Sa nu mai gasesti nicio bucurie in viata?

“When will we get the time to be just friends?
It’s never safe for us, Not even in the evening cause I’ve been drinking,
Not in the morning where your shit works
It’s always dangerous When everybody’s sleeping and I’ve been thinking,
Can we be alone…”

Amy Winehouse a trait cum a cantat – jazz- ul vietii ei, cu rostogol de sentimente si furtuni in voce, cu versuri sincere si puternice ca mesaj, cu voce ce-ti patrunde pana in suflet si nu te lasa sa uiti.

I don’t understand,
Why do I stress A man,
When there’s so many better things at hand,
We could a never had it all,
We had to hit a wall,
So this is inevitable withdrawal”

De 5 ori castigatoare de Grammy 2008  Amy reda in muzica pasionanta si pasionanta distrugere de sine…au fost drogurile si alcoolul ce i au adus moartea? A  fost esecul in  dragoste si alegerea gresita a partenerilor? A fost propria dorinta, dupa principiul “live fast, love hard, die young” la fel ca Janis Joplin, Jimmy Hendrix, Kurt Cobain,….?

“i ve told zou i m trouble…..I cheated myself
Like I knew I would
I told ya, I was trouble ”
You know that I’m no goodIn ciuda tuturor problemelor, putem sa ne despartim atat de usor de viata, de dimineti si seri maiestre, de zambete fugare si de bucurii impartasite?

?We only said good-bye with words
I died a hundred times
You go back to her
And I go back to…..”

Love makes the world go round sau de cata indragosteala are nevoia dragostea?

Mai va aduceti aminte de prima dragoste nebuna (da rau !!!!) si impartasita  ce v-a devastat drumurile inimii? Lasati-ma sa ghicesc: aveati o privire pierduta in cel de-al 11-lea nor, un zambet pe masura (tamp ar spune mama mea); nicio cadere a burselor lumii nu v-ar fi stricat buna dispozitie, traiati din plin “la vie en rose”…si nu v-ati fi atins nici macar de cel mai delicios  fel de macare pregatit de cel mai renumit bucatar sef al lumii. Cel putin eu eram asa, la punctul culminant al indragostelii nu ma atingeam nici macar de ciocolata cu alune- si credeti-ma asta inseamna ceva pentru mine! Si nu numai asta: parul si pielea imi straluceau si fara ajutorul celor mai scumpe solutii, corpul imi ardea de minune grasimea, nu stiam de frica si puteam muta muntii si marile din loc!

Indragostitii abia copti parca nu mai sunt normali! De fapt nici nu mai sunt, avand in vedere ca dragostea ia forma in creierul nostru fix acolo unde se naste obsesia si dependenta!

In numele iubirii  s-au cucerit noi teritorii, s-au nascut si au fost spulberate noi lumi. In numele iubirii s-a mintit, s-a ucis, s-au purtat mari razbunari  (ca dehhh, nu-i asa “la dragoste ca si la razboi”). Si asta de cand e lumea si pamantul. Ei, ba chiar dinaintea lumii si pamantului!

Orice nefericita ce s-a indragostit pe viata si moarte de Zeus s-a ales cu furia nestavilita a geloasei Hera – de fapt daca-mi amintesc eu bine era chiar sora lui, amandoi urmasi ai lui Chronos si Rheea. Casatorindu-se cu Zeus (asadar si prin urmare fratele mai mic), ea se “autointituleaza” protectoarea caminului, a familiei si a femeii maritate. Corectati-ma va rog daca gresesc, amintirile mele sunt de pe vremea cand citeam, pe atunci inca chinuita, Legendele Olimpului (mai tarziu am invatat cat de practica si conectata la real e cartea asta!!!). Inainte sa-mi continui ideea poate sunteti curioase (si curiosi) ce a facut Hera asta: asadar- saturata de infidelitatile sotului ei- Hera o pedepseste crunt pe nimfa Echo si o transforma intr-o natanga ce ingana la intrebari doar ultimele cuvinte rostite de cei ce o intrebau. Pe Leto nu o lasa sa nasca nici pe uscat, nici sub pamant, nici pe mare. Noroc ca altui zeu, lui Poseidon i se face mila de saraca femeie ce purta de fapt in pantec urmasii lui Zeus….si din iubire ii daruieste insula Delos ca adapost. Napasta o urmareste si pe frumoasa Io pe care Zeus, dorind sa o scape de furia de nestapanit a Herei o transforma intr-o junca (Doamne oare la ce s-a gandit atoputernicul zeu, cum de i-a venit asa o idee?)….bine-inteles ca femeia cand e geloasa e dusa de-acasa si mai ales daca e si zeita descopera inselaciunea si o goneste pe junca peste mari si tari. Dar dragostea invinge in cele din urma si Zeus o salveaza pe Io de abia in Egipt; Io naste pe Epafos si legenda spune ca el devine primul rege al Egiptului. Da m-am luat cu mitologia si doream parca sa scriu altceva.

Dar va rog inca o secunda …ca mai trebuie sa zic ceva: barbatii se pricep la mituri si la dragoste (cel putin in carti) nu-i asa? In aproape toate povestile scrise de barbati incepand de la Ovidius, Platon, Plutarch  trecand pe la ceva arabi continuand peste secole cu trubadurii francezi si facand salte marete pe la Chaucer, femeia iese in pierdere – amarata, cu fata in naframa, dandu-si seama ce a avut si ce-a pierdut; urmarita ca si vrajitoare – arsa pe rug sau decapitata – toate astea “in the name of love” .

Si totusi sexul feminin cu inima incapatoare nu se invata minte ghidindu-se parca dupa principiul “orice-ai face eu tot te-as place”. Or mai fi si ceva barbati pe aici dar se ascund bine in spatele rationalitatii masculine.

Iubirea cu sentimentul multidimensional al atingerii sufletului pare si chiar este o inventie a timpului modern. Antropologii din cartile pe care le citeam eu cu ceva vreme in urma relatau de mirarea nedisimulata ce se oglindea pe fetele si in gesturile popoarelor “primitive” cand erau intrebate de iubirea fata de femeia sau barbatul cu care isi imparteau ograda! Oare ce doreau extraterestrii astia de la ei, care nici nu aveau in vocabular acest cuvant! Se refereau poate la impartirea treburilor in familie? La cresterea pruncilor? Pe o minunata  insula indoneza (na uite ca spun si numele – “Sulawesi”) batranii locului numesc iubirea “boala celor tineri” si rad intelegatori in timp ce-te asigura ca “o sa-ti treaca puisor” si cobori tu din nori candva!

Parerile sunt impartite – unii psohologi ne indeamna sa iubim din tot sufletul – dar fiti atente (si atenti) asta tot din motive cat se poate de reale si clare. Cica dragostea ne face sa ne cunoastem mai bine, sa ne eliberam de frici si sa devenim vulnerabili – asadar sa parcurgem cu ajutorul fluturasilor in burta nimic altceva decat un drum initiatic in descoperirea de sine si sa renastem dupa aceea mai “batrani si intelepti”. Mai mult decat atat, spune un psiholog  german (Arnold Retzer) in cartea sa ca, iubind ne dam seama ca indragosteala nu tine o viata si ia alte forme (care???)- deci e o alta excelenta modalitate de a colectiona experienta de viata. Iubirea ar fi o temporara eliberare de realitate si ca pur si simplu aceasta pierdere a contactului cu pamantul de sub picioare ne-ar face “fericiti”. Si cica daca nu faci asta esti chiar tu responsabil pentru propria nefericire. Eu zic ca nefericirea vine si asa in momentul  destramarii legaturii pe care tu o credeai “pentru totdeauna”!Unele cercetari bazate pe sondaje ale vietii de cuplu – (imi cer scuze dar ca sociolog cu diploma sunt avida dupa topuri si grafice) afirma ca din “100 de relatii noi incepute , dupa 6 luni de zile 40 dintre ele s-au destramat deja. Dupa 2 ani bilanta arata si mai rau” (Profesor Hassebrauck, in “Alles über Liebe”).

Si chiar asa o fi? Trece dragostea cum afirma Beigbeder in trei ani? Sa renuntam de la inceput la indragosteala si sa insemnam pe lista dupa care ne analizam potentialul partener, chestii foarte reale ca si situatie materiala (ei asta nu ar fi ceva nou), potenta si virilitatea – si in functie de asta posibilitatea de a intretine, hrani  si creste urmasi sanatosi?

Sa pornim asadar de la inceput “side by side” foarte pragmatici, cu un plan dinainte stabilit, eliberate/i de orice iluzii ca pe aceasta cale sa dobandim fericirea?  Si atunci chiar asa- de cata indragosteala are nevoie dragostea?

P. S. A- da sa raspund la intrebarea “cum mi-am intalnit sotul”? Mi-a spus direct -” ai cei mai frumosi ochi de caprioara pe care i-am vazut vreodata!” Vorbea serios, nu zambiti! (mi-a mai spus si oftalmologul in timp ce-mi cerceta foarte concentrat ochii la un aparat complicat  – eu avand niste fluturasi in ochi la acea vreme, nu in stomac). Iar eu pentru ca am aveam dovada stiintifica, mai sus amintita  (nu zambiti din nou, fiti pentru Dumnezeu serioase/seriosi) am fost pe loc indragostita. Si asta numai pentru ca “love makes the world go round”. Sau?

“Anii mei tineri au sunat a cantec…”

…. (Lorelei, Ionel Teodoreanu)

Am cautat mereu dragostea. Acea dragoste completa, plina, rotunda. Un cerc, ca un inel al simturilor, turnat dintr-un singur strop de metal pretios. Nu-mi trebuiau pietrele nestemate. Am dorit-o simpla, pura. O dragoste cu care sa te prezinti ca un nou nascut in fata lumii. O dragoste care sa fie a mea si numai a mea. Si a lui.  O iubire ca o dimineata linistita de sarbatoare. O iubire care sa te faca sa te simti completa, implinita. Sa zambesti in fata maretiei ei. Si atat…

Am asteptat-o in usa, sau m-am asezat  umila pe scaunelul de lemn din odaie, iar cand intarzierea era prea pustie am grabit venirea ei. Si atunci am alergat in intampinare, am pulsat, am tremurat, am plans lacrimi de deznadejde. Am cautat cand cu speranta cand implorand patimas sa-i inteleg ritmul miscarii. Am plecat urechea la cel mai mic semn incercand sa-i dau noi si nou interpretari.

De cateva ori s-a facut ca vine, dar s-a dovedit a fi doar adierea ei. M-a amagit usor. Iar eu am mers mai departe, mai poticnita, mai amarata. Dar la urmatorea aura am sperat din nou, mi-am intins aripile imaginare spre noul el. O data m-am parjolit si m-am uscat. Asa, inefabil pentru altii, tarandu-mi umbra de femeie pe trotuarul fostilor pasi. Infasurata in mantie de doliu imi boceam moartea unei iubiri ce ar fi putut sa fie … imensa, solara, atotoputernica. Si am afirmat si eu ca o Lorelei “Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odaii tale:departarea. (…) Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle.”

Cand a venit a batut finut la fereastra, atat de usor incat m-am trezit din buimaceala aproape prea tarziu. Incapabila de gesturi de bun venit, era sa o pierd. Dragostea e aici. Dar dupa atata cadere sunt paralizata, ma zbat sa o tin langa mine. Pentru ca in unele zile sunt prea departe eu de mine. Nu ma mai regasesc. Pentru ca in unele nopti abisul grav al altor iubiri ma trage spre el.

Si ca o alta Lorelei din negura  fluviului, continui neputinciosa, ca intr-un blestem, sa-mi  fredonez cantecul sprand  ca versurile lui sa nu-l inspaimante pe marinarul ce goneste spre mine. “Sunt pe acolo si intr-acolo, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta”.