Albastrul azur este culoarea dorului (II). Pictorii luminii

In 1946, cand s-a stabilit in Antibes, Picasso era obsedat de Francoise Gilot,  cu 40 de ani mai tanara ca el. Orasul Antibes ii ofera loc prielnic pentru creatie – un castel intreg cu fereastra spre mare, cu pereti albi de pictat. Deoarece dupa razboi era greu sa obtii panza si culori, Picasso imprumuta de la pescari vopseaua folosita pentru barci.

Castelul semana mai mult cu o camara de ascuns lucrurile vechi de ochii vigilenti ai oaspetilor, majoritatea mobilelor fiind adunate de pe cine stie unde. Ca pat servea o saltea. Arta cere sacrificii, nu? Picasso doneaza in semn de multumire toate lucrarile realizate in acea perioada orasului, care va deschide din 1966 primul Muzeu Picasso.

In momentul cand geniul ajunge pe Riviera, acest taram binecuvantat de culoare era demult muzeu in aer liber. Pe aici trecusera impresionistii cu crezul lor de a reda lumea asa cum li se infatisa, fara transformari si fara manipulari de culoare, forma si fond.

Pentru ca da, totul a inceput cu lumina. O lumina de culoarea piersicii impletita in dimineti mangaietoare  cu mireasma levanticai si a trandafiruui de Grasse, de un galben sclipitor, aproape ireal ce rostogolea mirosul civilizatiei si al salbaticiei din Provence in dupa-amiezi lenese, adoptand mai apoi, spre seri indragostite cu vant venit din tarile celor o mie si una de povesti, o nuanta de lamaie, de rosu foc (de iubire) si violet tulburator. O lumina ca o iluzie, ca un dor sfasietor dupa ceva de nedefinit, ca o promisiune rostita pe jumatate.

Cu toate acestea, noua lumina a picturii nu a luat aici culoare, ci in nordul coastelor abrupte, sub vantul si norii din Normandie sau pe valea raurilor din Ile de France. Lumina Coastei de Azur a fost pentru majoritatea impresionistilor o ultima proba, cea de foc. Primul care s-a aventurat in surprinderea inefabilului a fost Paul Cezanne. Nascut in Aix, Cezanne isi incerca geniul in L´Estanque, in apropiere de Marseille. De aici i- a scris (pe la 1876) indrumatorului sau in de-ale impresionismului, Camille Pissarro, despre greutatile ce i le provoca lumina Sudului: “soarele este aici e atat de ingrozitor ca mi se pare ca imaginile se rdica, se desprind ca si siluete “. Dar Cezanne isi continua lupta, picteaza mai apoi pana la incapatanare Muntele Sainte-Victoire in diferite lumini, momente ale zilei, anotimpuri. Natura nu mai e reprodusa. Totul se schimba in ceva mai mult, de la dialog la cearta si uneori chiar chin. Intre iubire si ura e doar un pas sau o urma de pensula. Doar in 1906, anul mortii sale, Cezanne simte ca face primii pasi in direcia cea buna, cea a luminii!

In momentul in care Renoir isi viziteaza prietenul Cezanne in 1882, scrie la Paris de “neintrerupta raza de soare”. Se pare ca nici pustietatea Algeriei sau culorile Italiei nu l-au impresionat pe Renoir. Doar Provence il atrage ca oaspete permanent, il cucereste pana la ultima rasuflare. Cot la cot cu Cezanne, artistul picteaza soarele si Marea Mediterana. Urmatorul indragostit de Antibes a fost Monet. Cand se stabileste in Sud, trece si el prin lupta surprinderii luminii de basm. “Ce ma chinui si ma lupt cu soarele. Si inca ce soare e aici! Ar trebui pictat numai in auriu si pietre pretioase!” Mai mult decat atat, pentru a avea voie sa picteze fortareata militara Antibes, Monet este nevoit sa ceara o aprobare speciala!

Splendoarea Sudului il atrage si pe pictorul venit tocmai din Olanda sa descopere lumina! Van Gogh pune piciorul in gara din Arles intr-o zi de februarie ( 1888) cu temperaturi sub zero grade, o iarna neobisnuita pentru blandetea vremii din Provence. Dar soarele nu se lasa prea mult asteptat si Van Gogh se pune pe treaba, pictand pe vreme caniculara, in vant, in ploaie. Cu toate acestea, perioada creatiei din Provence si-a aratat atat colturile de lumina dar si de umbra. Van Gogh trece prin stari psihice contradictorii – prin luciditate terifianta si apoi din nou prin febrila halucinatie. Geniul lui aparte dobandeste ceva suprasensibil, via fiind rosie dar schimbandu-se in galben din departare, pamantul devenind violet dupa ploaie si maslinii crescand in frunze argintii.

O perioada Van Gogh il are ca partener de creatie si de locuinta pe Gauguin (pana cand o cearta la cutit- la mod propriu duce la despartirea celor doi); dupa moartea lui Renoir se stabileste tot  in Cagnes Modigliani, iar St. Tropez (pe atunci un linistit sat de pescari) il atrage pe Paul Signac (iar dupa el vin un sir de pictori printre care Georges Seurat, Raoul Dufy ce fac din necunoscutul sat un cuib al avangardei). Henri Matisse sta in Nisa si mai apoi in Vence (unde picteaza capela du Rosaire- mareata sa opera). Fovistii, cubistii, suprarealistii populeaza coasta pe urmele pionierilor luminii, impresionistii.

Si toti doar pentru a surprinde un moment de tandrete, acele singulare emotii impachetate in nuanta de alb si albastru (vezi postarea mai veche Balade au bord d´Azur).Ce pot dura peste o viata.

(Ps- am citit de-a lungul anilor aceste informatii prin carti, brosuri, prin muzee de aceea e mai greu sa dau o biografie ordonata).

Albastrul azur este culoarea dorului (I)

Despre dragoste, jazz si Antibes

Jazzul si Antibes sunt cele doua obsesii superbe ale mele! Am plans in ritm de jazz, am iubit in ritm de jazz. M-am trezit in dimineti de vara privind departarea cea albastra si cantand intr-un gand  cu Frank Sinatra “the summer wind came blowin in – from across the sea/ it lingered there, to touch your hair and walk with me….”. In fata-  cerul de o culoare inefabila, cerul ce a inspirat miile de pictori si in spatele meu, in camera, un pat cu cearceafuri rascolite si… el. Intr-un traziu, cand vantul toamnei si al iernii au inceput sa bata peste mare si cer, ne-am deschis umbrelele si am mers mai departe- fiecare pe drumul lui: “Than ofter than, a piper man – one day it called to you, I lost you, I lost you to the summer wind”.

El apartine acum altei vieti dar jazzul si dragostea mea pentru orasul de la mare sunt prezente constate ce-mi infrumuseteaza gandurile. In zilele acestea orasul de pe Riviera sarbatoreste la ceas albastru jazzul.  Si poate in acest an chiar voi fi una dintre fericitele care au ocazia sa-l vada live pe Keith Jarrett, pianisul american cu degete fermecate!

Am intalnit Antibes-ul cand el deja era doar o amintire pentru mine. O tresarire, o bruma de incertitudine in suflet, o proiectie a mintii. Si orasul a fost cea mai surprinzatoare descoperire a intregii Riviere. Neimpresionata de vilele exclusive din apropeiere ale acelor “happy few”, viata cea adevarata si vie se desfasoara in ingustele strazi ale vechii cetati cu fata spre infinitul azur, in piata Massena, dupa ferestrele largi deschise ale caselor pastelate sau pe terasele nenumaratelor cafenele ce te invita la repetate degustari de pastis. Antibes-ul nu are recunoasterea internationala a Cannes-ului sau hip-ul oferit de yahturile din St. Tropez, orase in care  viata se invarte in jurul celor “bogati si frumosi”. Antibes-ul  este ca o bijuterie veche, inca neslefuita (si e mai bine asa), este o intalnire cu tine insuti. Chiar daca si el este port pentru yahturile sport sau cele jet-set, orasul si-a cladit renumele pe sirul lung al artistilor ce si-au gasit aici resedinta permanenta. Si tocmai de aceea el si-a castigat in sufletul meu locul de star tacut al Rivierei.

Acolo unde Castelul Grimaldi domina cetatea, au cladit primii greci un acropolis, iar romanii un castrum. Drumul spre castel – astazi Muzeul Picasso, ma duce printre strazi din ce in ce mai stramte si abrupte. Casele sunt atat de inguste si ingramadite una intr-alta incat nu-mi pot inchipui cum localnicii isi transporta canapeaua, dulapul si aragazul in locuinte! Aceasta lipsa de spatiu ma determina sa-mi inalt de fiecare data involuntar privirea spre cerul liber si spre marea ce se zareste printre cladiri – o pata de azur in toate nuantele posibile. Azur ce contrasteaza cu portocaliul caselor, cu albul leandurului si verdele palmierului! Nu e de mirare ca nenumaratii pictori s-au simtit aici ca si acasa! Ajung in fata muzeului si intru in lumea lui Picasso. Marturisesc ca nu prea i-am inteles picturile (fiind admiratoarea impesionisumului) dar i-am invidiat geniul. Dar despre el si timpul petrecut in Antibes voi scrie zilele urmatoare.