Delia R. Hornfeck

Statul la coada era mai demult sportul national al Romaniei. Locuiam intr-o cladire veche ce a supravietuit razboiului, inconjurata acum de colosi comunisti de beton. Strada se trezea cu noaptea-n geana, purtand pasii primilor pensionari veniti la piata. Isi aduceau si scaunelul cu ei, se asezau si-si exersau rabdarea. Erau altii care veneau in momentul deschiderii laptariei si trecand fara respect pe langa scaunele asezate in linie de asteptare beneficiau fara ratie de avantajele impertinentei.

Sunt mereu oameni care stau la coada, sunt mereu altii care o igora. Nimic din ce-am facut pana acum nu a venit “asa deodata”. Nimic nu a iesit din prima. Am invatat zile si nopti in sir crezand naiv in dezvoltare personala, in sansa care ti se va da atunci cand excelezi intr-un domeniu … si asta prin merit personal! Acum cativa ani am luat viata de la capat si dintr-o incapatanare (poate prosteasca) nu am lasat pe cei apropiati ”sa ma ajute” punandu-ma in legatura cu posturi ravnite si de multi altii. M-am luat la tranta cu sistemul german, masinarie cu roti unse.  Atunci cand nu am mai putut sa cred in “drumul e interesant, tinta e cuprinsa in drum” am plans pe furis cu fata in perna si am plans iar in vazul lumii straine de limba si mentalitate. Si spun sincer i-am invidiat pe cei care invarteau roata in sensul ce-i avantaja pe ei. Si mi-am jurat de mii de ori ca viata mea se va desfasura pe coordonatele ratiunii. Cumva nu a mers, am recidivat mereu in lumea sentimentelor.

Am prietene care detin la activ doua facultati – terminate “pe bune” si asta cu magna cum laude. Dar ce le foloseste cand sunt altele ce-si expun farmecele – si asta direct cu dosul pe biroul sefului (de preferat sa fie vreun strain!!!) oferindu – le la inceput o boaba de strugure, trecand apoi la urmatorul stadiu, cel cu mar rosu.

Cu toate acestea cozile infinite au fost cele ale sufletului. Aici a trebuit sa ma pun repetat la rand chiar daca eram (sau imi placea sa cred asta) printre primele venite. In mintea mea se desfasura magnific un sir lung de cuvinte (intretaiate de taceri suspendate) toate acestea amestecate in jurul unui singur EL: unde o fi EL acum, unde in orasul asta comun isi poarta pasii?, ce face eEL? isi mai aminteste cum eram noi doi impreuna? e oare bine? ….

Teoria ca teoria dar practica ne omoara pe noi femeile care am invatat fara dorinta de apel sa stam la coada! Pentru ca in teorie suntem constiente ca acel fir nestemat ce ne leaga de EL se poate foarte rapid preschimba intr-o funie. Si asta atunci cand statul in rand a devenit singura noastra ratiune de a fi. Existam doar, suntem acolo in preajma lui, a barbatului, …un minim gest al lui… si suntem fericite. Umbre in implorarea iubirii.

De cate ori nu am “omorat timpul” intre doua intalniri cu el (la distante de zile si un singur telefon cu voce masculina) ocupandu-ma cu chestii care de fapt nu ma interesau! Mi-am folosit prietenele ca si puncte statistice intre doua atingeri de maini si cuvinte, am invatat sa gatesc supa buna numai ca sa-l impresionez pe el sperand ca dragostea-i va trece prin stomac, am dadacit copiii vecinilor pregatindu-ma pentru presupusii nostri copii! Devenisem o campioana a asteptarii in pole position. Astfel ca am descoperit o noua notiune a timpului: cea intre timp. In care gandurile imi erau libere…goale ar fi mai potrivit, goale pentru a mi le putea umple cu el.

Dar un barbat care este de parere ca trei zile ne sunt mai mult decat suficiente pentru a ne imparti iubirea in jumatati unice nu este in niciun caz solutia iubirii pline. Am realizat tarziu asta. Dupa nopti de umplut timpul cu vizualizarea de cuvinte nescrise pe albi pereti. Cu pasi lipsiti de sens inspre locuinta lui (si a mea din cand in cand mai ales in nopti de vara, dar asta numai dupa chemarea lui).

M-am desprins intr-un final- de iubire mai mult imaginata…am adus disciplina in haosul sentimental. Am anticipat momentul care va veni doar pentru mine. Si m-am redescoperit.

De abia atunci viata mea a inceput sa cunoasca adevaratele valente ale lui “aici” si “acum”. Si am invatat ca iubirea e singura care nu sta la coada ci primeste locurile cele mai bune din fata.

…. (Lorelei, Ionel Teodoreanu)

Am cautat mereu dragostea. Acea dragoste completa, plina, rotunda. Un cerc, ca un inel al simturilor, turnat dintr-un singur strop de metal pretios. Nu-mi trebuiau pietrele nestemate. Am dorit-o simpla, pura. O dragoste cu care sa te prezinti ca un nou nascut in fata lumii. O dragoste care sa fie a mea si numai a mea. Si a lui.  O iubire ca o dimineata linistita de sarbatoare. O iubire care sa te faca sa te simti completa, implinita. Sa zambesti in fata maretiei ei. Si atat…

Am asteptat-o in usa, sau m-am asezat  umila pe scaunelul de lemn din odaie, iar cand intarzierea era prea pustie am grabit venirea ei. Si atunci am alergat in intampinare, am pulsat, am tremurat, am plans lacrimi de deznadejde. Am cautat cand cu speranta cand implorand patimas sa-i inteleg ritmul miscarii. Am plecat urechea la cel mai mic semn incercand sa-i dau noi si nou interpretari.

De cateva ori s-a facut ca vine, dar s-a dovedit a fi doar adierea ei. M-a amagit usor. Iar eu am mers mai departe, mai poticnita, mai amarata. Dar la urmatorea aura am sperat din nou, mi-am intins aripile imaginare spre noul el. O data m-am parjolit si m-am uscat. Asa, inefabil pentru altii, tarandu-mi umbra de femeie pe trotuarul fostilor pasi. Infasurata in mantie de doliu imi boceam moartea unei iubiri ce ar fi putut sa fie … imensa, solara, atotoputernica. Si am afirmat si eu ca o Lorelei “Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odaii tale:departarea. (…) Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle.”

Cand a venit a batut finut la fereastra, atat de usor incat m-am trezit din buimaceala aproape prea tarziu. Incapabila de gesturi de bun venit, era sa o pierd. Dragostea e aici. Dar dupa atata cadere sunt paralizata, ma zbat sa o tin langa mine. Pentru ca in unele zile sunt prea departe eu de mine. Nu ma mai regasesc. Pentru ca in unele nopti abisul grav al altor iubiri ma trage spre el.

Si ca o alta Lorelei din negura  fluviului, continui neputinciosa, ca intr-un blestem, sa-mi  fredonez cantecul sprand  ca versurile lui sa nu-l inspaimante pe marinarul ce goneste spre mine. “Sunt pe acolo si intr-acolo, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta”.