Pescari de luna
Sunday, November 8th, 2009
Duminică dimineața. Un nou început după o lungă noapte plină cu povești parfumate de scris. Mintea mea inca hoinareste prin imperiul viselor cu arome a mie si una de nopti. Un alt sfarsit de toamna. Un final de anotimp cu nostalgii. Imi permit sa lenevesc in pat, sa citesc presa de dimineata ce anunta noi disponibilizari. Nu las insa randurile negre sa – mi tulbure gandul de weekend. Contemplez parcursul zilei ce mi se oferă (inca in pat si dupa un suc proaspat) . Dupa o ora de leneveala ingaduita de sot si caine (care se plimba deja pe undeva prin padurile ce ne inconjoara) pun picioarele pe podeaua veche si ca in fiecare dimineata privesc copacul din fata casei. Frunze razlete inca se mai doresc a fi puternice amintindu-si de ultima raza binevoitoare de soare.
Pregatesc pentru noi micul dejun- cafea fierbinte, croissants si marmelada de Provence. Le așez cu grija in portelanuri nestemate. Sunt indragostita de vechile porțelanuri create de renumite manufacturi istorice. Povesti fara cuvinte, realizate in aur alb. Micul dejun servit in farfurii alese și croissant-ul cu mireasma de vara franceza. O alegere perfecta, un inceput minunat de duminica, o continuare a unui vis in doi!
Inima imi bate si mai puternic in timp ce, intr-o lumina blanda de toamna ne indreptam spre targul de antichitati. Crescuta de mică printre vaze din timpuri uitate, pe care aveam voie doar sa le ating usor, cu delicatețe – ca și cum ai mângâia un suflet, printre canapele pe care alte domnite isi imaginau amoruri cutremuratoare, printre mobile ce au adapostit fascinante rochii de bal, fiecare intalnire cu trecutul este pentru mine ca o reîntoarcere la o mare iubire pierdută.
Primele piețe de antichitati s-au ivit din nevoi. In lumina insotitoare a lunii, “oamenii umbrei” recuperau obiectele aruncate de altii la marginea urbei si mai apoi le revindeau pe pietele improvizate in Parisul anilor 1880. Legenda spune ca, trecatorii i numeau “pescari de luna”. Dar ei erau mai mult dacat niste sarmani oameni loviti de greu. Ei vindeau sperante. Ei le ofereau o noua viata, o noua istorie.
La inceputul secolului al XX-lea insa “bric-a-brac”-ul (targul de obiecte vechi) devine la moda, facand parte din programul obligatoriu de duminica. Cu ce emotie imi amintesc de prima vizita in celebra piata de antichitati din Saint-Ouen, Paris!
O actiune pe cat de fascinanta atat de periculoasa pentru mine. Pentru ca nu ma pot opri sa cumpar sperante impletite cu nostalgii. Amintirea unui timp in care undeva, intr-o veche manufactura germana din mainile maestrului Böttger ieseau primele bucati de aur alb pe taram european. Doar ca, peste secole, eu, un biet pescar de luna sa-mi asezez la inceput de alt anotimp farfuria cu vise si doruri pe intinsa masa a sperantei in maine.