M-am intors de pe drumuri de vis, m-m intors din mijlocul lumii, m-am intors de la sfarsitul ei. M-am gandit mult la voi, cele care ma cititi, m-m gandit la voi cele cre visati impreuna cu mine, cele care ma aprobati sau dimpotriva randurile mele va lasa indiferente. Inainte de a pleca avem indoieli asupra cuvintelor insirate aici sau in alte foi electronice si nu mi asteptam niciun raspuns…pote eram dezmagita ca ele, cuvintele nu au ajuns, nu au schimbat hotarari si sentimente. Poate mai asteptam un raspuns din parte celor demult plecati…desi ele sunt de obicei prea tarzii si de cele multe ori putrede.

Acum, intorcandu-ma inpoi in miezul lumii si vietii stresate, mi-am dat sema cata nevoie am sa scriu, sa impartasesc cu voi. Cata nevoie am de voi pentru a supravietui moral si sufleteste. Nu pentru a transmite un ultim semnal de avarie…ci pentru ca noi ne avem unele pe altele -  iubirile se sting si apar altele, unele sunt mai mult imaginate de noi, barbatii se duc si nu se mai stie daca au chef sa se intoarc si daca se intorc nu mai stii cum sa-i intelegi (cine zicea ca noi suntem sexul slab sa se ascunda sub masa! ).

Citeam undeva ca putem masura magia unei prezente dupa tot cee ce dispare odata cu ea. Poate va ganditi la vreo iubire prierduta, uitata, regasita, la vreo iubire imposibila. Aveti tot dreptul si tot momentul. Eu ma gandesc la prietena mea. Cu care am vazut cel mai superb rasarit de soare la 11. 000 m altitudine. Cu care am impartasit emotii, lacrimi, bucurii, uimiri, cu care am stat in tarziul unei nopti indiene si am povestit la mii de km departare – de tara noastra. Si de oamenii ei minunati…si de voi. Si caruia i-am tinut mana atunci cand amintirile au infiorat-o. Si care mi-a tinut mana si oferit sufletul ei atunci cand am fost strivita de imanentul starii, vietii mele, intamplarii.

Ochii ei se lumineaza cand vad minunea florii, ochii ei se intristeaza si se umplu de amar cand vad raul, saracia, neomenia. Ochii ei se inrosesc si lacrimi sarate i se preling pe fata delicata. Simona iubeste curat, Simona are o viata interioara fabuloasa. Simona este prietena mea. Prietena mea este o fiinta superba, o fiinta pura, o fiinta adevarata. Mi -a promis ca atunci cand vom fi batrane si ridate si nimic nu ne-a mai ramas pe lumea asta – nu parinti, nu iubiri, mi-a promis ca va fi aici si nu ma va lasa sa imbatrnesc stinghera intr-un azil german. Ma va lua si imi va arata tersa ei plina cu flori si maretia soarelui de la noi din tara. Si eu i -am promis ca voi fi acolo pentru ea si voi face tot ce-mi sta in putere sa mai avem astfel de momente cu rasarit si apus de foc. Si o cred ca isi va tine promisunea, ma crede ca voi fi langa ea.

Suntem trecute amandoua, suntem trecute toate de aici prin stari, nestari, spatii si necuvinte. Prin tristeti cat si pentru alte vieti, prin mici bucurii, dar bucurii adevarate. Am vazut si trait multe, ai zice ca nimic nu ne mai impresioneaza. Vedem inefabilul altora, intelegem fosnetele mintii, pricepem orice gest, ii cunoastem semnificatia. Si totusi viata nu ne-a inrait, nu ne- a acrit privirea, incetosat mintea si ruginit sufletul. Mergem mi departe infruntand cu un zambet viata si acceptand-o asa cum e ea, incercand sa facem din ea sclipiri de momente unice. Traim plenar dar mai important -  traim demn.

Un vechi proverb hindus spune ca o femeie are puteri magice. La simpla ei atingere pomii infloresc in flori unice, magnifice. Eu spun ca ne avem dor pe noi, femeile. Am vizitat o tara in care femeile au avut si mai au multe de indurat. In care, daca esti femeie trebuie sa platesti un dar sotului si familiei lui ca ai avut nenorocul (eu as spune marea sansa) de a te naste femeie. Si cu toate acestea, am vazut femei unice, minunate. Femei ce zambesc larg, luminos chiar daca le-a fost interzis sa iubesca, sa traiasca asa cum le-ar fi purtat visurile lor adiate de vantul bland trecand prin sari – ul colorat in portocaliu. Zambeste atunci cand ti-e mai greu, cand sufletul ti-e sfasiat. Ce poate fi mai greu? O femeie poate sa faca asta. De cate ori esti la pamant, de cate ori ti-e greu si nu mai poti, de cate ori esti bolnava, de atatea ori ochii in care iti oglindesti amarul sunt cei ai unei femei. Ciudat, sunt sigura ca si tata facea asta, dar de cate ori am avut febra mare ca si copil, mi-o amintesc pe mama stand nopti albe langa mine si cantandu-mi “Lui, lui ca puiu nu-i, e – n crangul Sibiului”. Si ochii ei erau pierduti in ceata si rosii. Aceiasi ochi ingrijorati ca ai prietenei mele Simona. Mama a facut mari sacrificii, mama nu si-a luat ani in sir haine noi si ciorapi din matase si bijuterii – numai ca eu sa iau meditatii si sa trec la matematica – ca nicicum nu se lega de mine aceasta materie prea fixa. Mama a plans la nunta mea. Poate o durea sufletul ca ma duc asa departe, singurul ei copil, dar mi-a spus ca orice ar fi, inima ei merge cu mine si daca mie mi-e bine i-e si ei bine. Alti ochi de profesoara mi-au oferit la terminarea facultatii o pozitie pe meritele mele in cadrul Universitatii. Si mi-au spus ca sunt deosebita si ca ochii ei imi vor urmari cariera si vor avea grija de mine. Ochii ei ma citesc si acum inlacrimati de fiecare data cand postez ceva aici sau in alte pagini. Tot ochi de femeie m-au invatat cum sa ma machiez si au plans cu mine cand prima mare iubire a iesit din viata mea si nu s a mai intors – dusa a fost. Alti ochi de femeie il asteptau pe el, singurul barbat dorit.  Ochii matusii mele, da  ei mi-au cunoscut durerea din suflet, ochii ei au plans golul din noi. Ochii Cristinei erau tristi in seara din Amsterdam atunci cand i s-au dezvaluit adevaruri pe care ochii ei frumosi, albastrii nu doreau inca sa le creada. Si am plans cu ea in tara straina si am ras cu ea in dimineata rece. De curand a vazut alti ochi minunati – cei ai Danielei. Si oricite cazuri de divort ochii ei au vazut,  tot mai cred in iubirea adevarata, curata. In viata frumoasa si lina.

Ochii cititoarelor mele ma urmaresc acum. Pentru ca da, de cate ori esti jos, e o femeie care e alaturi de tine. Si oricit de dragi si iubiti ne-ar fi ei, nu pot pricepe adancimea ochilor nostri. Nici sensibilitatea sufletului nostru. Nici respiratia si nici nu pot deslusi pe deplin acea privire ce i-o adresezi. De rugaminte, de iertare, de pasiune, de durere, de strigat, de frica, de tremur, de duiosie, de dragoste imensa, de chemare, de implorare, de onoare, de tristete, de parasire, de gol, de prapastie, de intarziere si de prea tarziu, de muscatura, fara de pata, fara de regret, de cadere, de cast, de galaxie…pentru ca ei, barbatii stiu sa ne rascolesca sufletul…dar nu ochii. Nu, ei nu stiu. Doar o femeie duce cu ea acasta taina.

http://pescarideluna.blog.com/

Mi-ai spus că ea nu contează – ca e altă poveste -în care eu nu sunt şi că nu are nimic de-a face cu mine, cu noi, cu ce avem noi unul cu altul. Şi eu mă gândeam că deşi nu o cunoşteam relaţia voastră nu înseamnă nimic, fiind doar un joc al circumstanţelor. Şi îmi imaginam că nu ştia să te facă să râzi (iar tu râzi atât de frumos, toată faţa e curpinsă de lumină), mă asiguram că nu-ţi cunoştea locul tău special, pe care dacă – l atingi ochii tăi îşi schimbă culoarea; eram sigură ca ea, cealaltă, nu avea grijă de tine şi nu-ţi făcea supă bună şi nu se uita la tine în timp ce dormeai să vadă dacă ţi-e somnul lin, dacă respiri ritmic, că ea necunoscuta nu avea grijă ca orice zgomot al străzii să nu cumva să te trezească …

Si traiesc in inchisoarea gandurilor mele. In fiecare dimineata te salut soptit, ma privesc in oglinda si imi ating fata amintindu-mi de imaginea ta.

Stiu ca nimic nou sub soarele relatiilor si ca nimic pe lume nu ar mai putea schimba acum chimia relatiei noastre. Biologia ce a facut barbatul l-a selectionat pentru a fi pradator si luptator, iar femeii i-a atribugrija pentru atmosfera si stabilitate. Asa ca nu mai trebuie sa ma mir cand intalnirea cu un el nu aduce nimic nou. O spun sincer, pasiunea sexuala de la inceput eliberaza spiritul, da o iluzie a unei intalniri plenare dar mai apoi totul devine un joc cu reguli aleatorii. E mai mult imaginea ta reflectata in obiectul viu al dorintei de a fi asa cum il vezi pe celalalt, o incarnare a imaginii personale despre un cuplu posibil.  Adica, iubim ceea ce credem noi ca vedem in celalalt, proiectia noastra asupra lui, cum ne facem sa ne simtim si in acelasi timp iubim barbatul din carne si oase, din sange ce-i curge clocot prin corpul ce ne iubeste in nopti marine.

N-am fost niciodată o persoană înclinată spre depresie, n-am fost niciodată o exasperată din şi prin  iubire. Însă atunci când tu m-ai părăsit, spunându-mi că ar fi mai uşor aşa pentru amândoi (cine ţi-a dat dreptul să iei decizii în numele meu?), acolo  pe malul  apei, aceeaşi apă care cu ani în urmă a fost martoră tăcută a cererii naïve în căsătorie, cu un inel fabricat din iarbă şi flori cu o coroniţă, atunci am plans chircită ore în şir. Treceau oamenii, se uitau la mine lung, unii mai golănaşi s-au oferit pervers să mă ajute…nu mi-a păsat…am plans o fără să mă pot opri. Şi târziu în noapte- noaptea a fost însoţitorul permanent al amorului nostru, târziu, cu sufletul şi mintea obosită, m-am dus pe jos, am străbătut tot oraşul pe urma paşilor tăi, m-am dus în faţa casei unde s-a petrecut iubirea noastră, am vrut să ţip tot ce nu ţi-am putut spune, am vrut să mă aşez pe pragul tău, să mă mut acolo şi să te umplor să mă iei înapoi. …

Ne asumam iubirea ca si pe ceva maret…singura flacara ce ne tine treji pe dinauntru, chiar daca pe dinafara suntem pe jumatate morti. Planificati sa zambim, sa ne trezim si sa ne bem cafele, sa ne facem ca am uitat de alte dimineti, de alte miresme si de alt soare… unele popoare nici macar nu pretuiesc iubirea….viata este doar o calatorie de tristete mi-a spus cineva invatat. Un drum in care trebuie sa acceptam si sa lasam… sa primim soarta cum vine si sa zambim in ciuda amarului…sunt tristeti si mai mari, necazuri si mai adanci decat neiubirea si parasirea….

Dar este ca si prima oara. De fiecare data cand ma gandesc la tine,  la noi ce nu “am fost sa fim”…e ca si prima oara. O sageata se iveste de undeva din creier, sau poate din stomac sau poate din ambele deodata…dar la urma urmei, de ce pretuim atat iubirea, de ce ne doare atat…e doar ceva trecator spun invatatii.”Invata sa uiti, sa ierti sa nu urasti. Asta e mai important”

Si totusi e ca si cand a trecut o viata in timp tu ce ai ramas undeva, agatata de un gest, de un zambet, de un soare si de un colt de lume. Si rasuflarea ti-a ramas pierduta undeva in acea lume. Acum respiri artificial, vorbesti artificial. Viata ta cea adanca a incetat. Ce mai are rost totul? Cand ai plecat am ocolit orasul, m-am departat, l-am lasat in urma. Acelasi cer nu ne mai cuprindea pe noi doi. Si totusi a trecut prea repede totul. Macar un minut, o secunda o clipa sa fi tinut mai mult.

Venisem doar sa iti tin companie. Sa te vad macar pe furis. Sa ma ascund si sa ma fac mica in prezenta ta. Mai tii minte ca iti sopteam cat ma doare respiratia cand ma saruti? Cat ma dor ochii de dorul ochilor tai ce nu se mai uita la mine ca la inceput? Ca ma doare fiecare moment de iubire pierduta? Ca in noptile noastre solare eram val dus de colo-n colo intre cer si pamant?

Te uitai la mine cu ochii inchisi simtindu-mi inima cum bate inauntrul trupului tau. O atingeai curios jucadu-te cu ea si durea. Imi ploua trupul cu parfumul tau barbatesc, puternic, dominant. Eram plina de tine. Ma rostogoleai  intre ura, dragoste si deznadejde. Sageti de ganduri ma fulgerau si ne atingeamamandoi inconstient tamplele. Te simteam cu buzele intredeschise de tacere si de spus si iar de tacere. Palmele imi erau sfartecate si talpile imi ardeau. Rugaciune pagana de dor si iubire, valuri de atingeri si trup unit. Si printre ele limbi de serpi ce ne opreau cu fior rece circulatia sangelui. Dar dragostea nu conteaza, spun invatatii lumii!

Mai demult vream sa strig. Sa -ti strig soaptele sa-mi invadeze din nou trupul, sa -ti strig rostogolirea in mine, in sufletul meu. Sa-ti cersesc ultimul cuvant, sa ti-l implor, sa ma inconjoare prin prapastiile ce vor urma, sa rodeasca in mine  noi cuvinte de regasire. Dar iubirea nu conteaza spun invatatii lumii.

Acum am inteles ce mi-ai spus. Ca un condamnat la moarte stiu tot adevarul. Si nu mai strig. Nu mai doresc sa dau totul pe fata, sa discut iubirea. NU mai vreau sa spun totul. Sau poate nu mai pot. Nu mai caut sa umplu inefabilul de cuvinte, sa-l duc pana la saturatie sa-l fac pagan. Nu poti verbaliza iubirea, experienta, nu o poti aduce in cuvinte oricit ar fi ele de iscusite. Acesta este taina uitarii. Sa acceptam ceea ce nu se poate schimba. Si la urma urmei dragostea nu e atat de semnificativa. Am invatat de la eruditii lumii.

Am dansat spontan pentru el in gradinile Tuileries, intre castanii pierduti in soarele dupa-amiezii tarzii. Privea cu ochi stralucitori, aprigi cum se joaca ultimele raze in par, cum mi se infoaie rochia ce mi-o cumparase deunazi. Rochie din bumbac si dantela, rochie de vara luminoasa, rochie din care m-a dezbracat de cum am ajuns in intimitatea locuintei.

Ceva nu s-a schimbat totusi. Noptile nu le pot dormi langa el. Poate ca sunt prea constienta de prezenta lui, de corpul lui, de respiratia lui ritmica. Sau poate e iubirea mea prea obsesiva, prea multa, prea puternica ce ma tine treaza si tresaritoare. Si el s-a schimbat. Cred ca dragostea noastra a devenit pentru el reala. Cu cat ne imaginam povesti si jucam in plan fictional cu sentimentele, cu cat ne raspundem la intrebari “ce ar fi daca…” jonglate in prag de noapte cu ferestre deschise spre luna atat de aproape incat ti se pare ca o poti atinge, cu cat vorbele noastre zboara ludic peste acoperisurile si ferestrele inalte ale orasului,  cu atat mai palpabila a devenit istoria noastra. El foloseste aceeasi schema lingvistica (poate o ramasita a celuilalt el) dar felul in care aranjeaza cuvintele in context, cum le sublineaza cu ochii si mana ce o strange pe a mea… parca a devenit mai sincer. Cum intra in mine, in inima mea  cu ochii lui verzi, adanci de nu-i poti deslusi sufletul, cu vocea lui, cu pielea lui, cu corpul lui… o invazie dorita, intampinata, o invazie de el. Pare nou, deschis iubirii,  increzator… diferit. E plin de noi. Si orice ar fi iubirea, poate o iluzie a altei iubiri inchipuite, poate un plan facut candva in alte visuri, in alte vieti, cu un alt el….eu vreau, accept toate uitarile si despartirile si alte iubiri pe care viata mi le-ar oferi mai incolo, pentru ca nu-i pot rezista- sufletul imi danseaza si buzele mi se deschid spre a-l primi. Pentru iubiti pare ca timpul ramane pe loc in Paris.

De fiecare data cand am auzit vocea  lui Amy Winehouse se sfarseau lumi in mine si se iscau vartejuri sufletesti crezute demult uitate. Nu, e clar, viata lui Amy nu a fost (am scris prima data “e”) nicidecum un exemplu de urmat. Fata buna in fondul ei sufletesc a intrat in imprejurari ce i-au distrus si curmat viata.

“You left for London, when you were nineteen
Had to pull off your nice clothes, just living on dreams
A man in the bright lights took all that you own
Now he’s taken your freedom for a fate unknown”

Amy nu a putut sa traiasca – ea a ars. A facut exercitii de echilibristica in circul vietii uitand (sau nedorind) sa-si ia plasa de sustinere. Sinucidere din dor, din dragoste? Si acum, la doua zile dupa moartea cantaretei cu voce magica se speculeaza inca despre motive. Sa fie puterea dragostei atat de navalnica incat sa te impinga la plecare definitiva? ? Sa nu mai gasesti nicio bucurie in viata?

“When will we get the time to be just friends?
It’s never safe for us, Not even in the evening cause I’ve been drinking,
Not in the morning where your shit works
It’s always dangerous When everybody’s sleeping and I’ve been thinking,
Can we be alone…”

Amy Winehouse a trait cum a cantat – jazz- ul vietii ei, cu rostogol de sentimente si furtuni in voce, cu versuri sincere si puternice ca mesaj, cu voce ce-ti patrunde pana in suflet si nu te lasa sa uiti.

I don’t understand,
Why do I stress A man,
When there’s so many better things at hand,
We could a never had it all,
We had to hit a wall,
So this is inevitable withdrawal”

De 5 ori castigatoare de Grammy 2008  Amy reda in muzica pasionanta si pasionanta distrugere de sine…au fost drogurile si alcoolul ce i au adus moartea? A  fost esecul in  dragoste si alegerea gresita a partenerilor? A fost propria dorinta, dupa principiul “live fast, love hard, die young” la fel ca Janis Joplin, Jimmy Hendrix, Kurt Cobain,….?

“i ve told zou i m trouble…..I cheated myself
Like I knew I would
I told ya, I was trouble ”
You know that I’m no goodIn ciuda tuturor problemelor, putem sa ne despartim atat de usor de viata, de dimineti si seri maiestre, de zambete fugare si de bucurii impartasite?

?We only said good-bye with words
I died a hundred times
You go back to her
And I go back to…..”

Il va privi scurt, va avea totul pregatit ca daca el se trezeste si o intreaba “de ce dumnezeu sta ca proasta pe ganduri, n-are ceva mai bun de facut”, ea sa nu-i spuna nimic si sa fuga…sa plece. Nu stia unde si cum, astfel de ganduri nu-si facuse. Dar va gasi calea…trebuie sa existe ceva acolo afara.

Are sa plece. Frica are ceva magic in ea. Vrei sa te desprinzi si nu poti. I-a fost de atatea ori frica. Il auzea venind, ii stia deja pasii, stia sa – i interprereze starea inca de cand intorcea cheia in usa. Nu, nu a batut-o. Si daca …ce ar fi putut sa faca? Sa taca, sa stea, sa rabde. Ceea ce a facut el era mai rau. Durerea fizica trece, ochiul invinetit se reface. Macar atunci n-ar mai fi simtit tensiunea, teama aia nedeslusita, incordarea, tresaritul.  Si poate chiar ca l-ar fi iertat – poate ca nu ar fi avut alta cale sau poate ca era atat de departata de ea insasi incat nu ar mai fi simtit arsura lasata de palma pe fata. Papuasa si-ar fi jucat mai departe rolul. Macar nu era indiferent ar fi gandit.

Da, indiferenta. Cuvantul ce i-a insotit viata. A crescut intr-o casa traditionala. Relatii conventionale, tipice pentru anii 50. E sigura ca nici mama ei nu a simtit iubirea. Cum ar fi putut sa o simta cu firea autoritara a lui taica su! Un adevarat comandant de vapor. Trebuie era cuvantul de baza la ei in casa. Trebuie sa asculti, trebuie sa-ti manaci toata mancarea din farfurie, trebuie sa taci din gura ca acum vorbeste capul familiei, trebuie sa studiezi ingineria, trebuie sa te mariti cu ala ca-i din familie buna. Si-ar fi dorit ca taica-su sa o tina macar o data in brate cand era mica si plangea ca s a ranit sau ca i-a murit papagalul. El nu a spus nimic. L- a aruncat fara nici un cavant la gunoi. Si pentru ca ea nu a avut grija de el (ca doar i se spusese ca trebuie, ca e raspunderea ei) nu a mai primit nimic de la taica-su. Si-ar fi dorit ca el sa o aprecieze ca a facut totul atat de corect, ca la carte, cum doar se astepta de la ea. Nimic….iubirea nu exista. Iubirea de barbat, oricare ar fi forma ei, nu exista. O simtea pe mama ca vine seara cand deja era in pat, si ea se prefaceaca doarme. I spunea incet ca sa nu auda el, i spunea “copil drag”. De fiecare data cand ii venea sa planga ca adult,  se gandea la vorbele mamei:”copil drag”. Se strangea singura in brate si repeta in gand “copil drag, copil drag, copil drag…”

“Biet copil, acum trebuie sa pleci”. Desprinde- de de asa zisa dragoste. Dragostea si casatoria sunt antiteze.  S-a maritat ca asa trebuie, ca asa se cuvine si asteapta de la femeile din generatia ei. Un barbat, un strain ….alt sex, lume opusa. Oare ce se gandesc alte perechi in fata altarului? Ea a repetat pur si simplu ce i se spuse, acel “da” parca venea de undeva din afara ei. Statea in rochia alba bine apretata ce o strangea de nu putea sa respire …  papusa din ea stia ca zilele de fericire erau numarate. Auzea cum trec tramvaiele, auzea ras de fete tinere, pe fereastra vedea smaraldul zilei. Durerea porni din piept si i se raspandi in tot corpul…dar intr-un final amortise. Nu mai simtea nimic.

Un drum trasat sub semnul indatoririi.  A ramas totusi acel copil drag, pentru ca atunci cand te maturizezi sau esti obligat sa te maturizezi sufletul trebuie sa ramana tanar. Era singura ei lupta interioara, la restul renuntase incetul cu incetul. Singura valoare de care nu s – a dezis. Numai asa a rezistat jocului. In ochii lumii erau barbat si femeie (si o perioada si-a intrat bine in rol). O pereche ce s-a unit din iubire. “Normal ca din iubire” ziceau oamenii, ca doar traim intr-o societate vestica si ce alt motiv ar putea sa fie daca nu iubirea?! In ochii sotului era sotia. Si atat. Nu amanta, nu prietena. Cativa ani a fost multumita cu acest joc de masti. Si ca sa fie si mai complet, ca spectatorii din afara sa nu se plictiseasca si sa huiduie a facut si un copil. Doamne Dumnezeule, ce ar zice oamenii sa stie ca nu a simti nimic, pur si simplu nimic cand a venit acel copil pe lume? L-a tinut in brate si a gandit “biet copil, biata fata”. Nici in urmatorele zile nu s-a schimbat nimic. Oameni veneau in vizita, zambeau la vederea micutei fete ce zambeste la straini, spuneau ca vor umbla barbatii dupa ea peste ani, ziceau ca ce minune si ce implinire. Era un monstru ca nu simtea nimic? Un monstru sub chip de mama. Iara acea durere ce se raspandea prin tot corpul, iara acea amortire ….si nimic. Oamenii plecau, sotul trebuia sa se intoarca la lucru si ea sa ramana acasa cu copilul. Sa-si faca datoria de sotie si de mama acum. Si deodata nu mai era singura. Doi ochi ce o controlau, ce-i pandeau fiecare miscare. Ce nu vor mai pleca. Trebuia cumva sa se impace cu aceasta situatie. Si iar a trebuit, si – a crescut copilul…Doi ochi ce au urmarit-o de atunci incolo.  “Daca stie ce cred eu? Daca simte?” Si gandurile si le interzicea acum. “Biet copil”…

Ce au relatiile de a face cu dragostea? Nu i-a spus nimeni niciodata nimic…stia doar ca asa trebuie sa faca, stia doar ca asta trebuie sa faca, ca aste e bine si asta e rau pentru ca asa zice lumea- marioneta in vartejul vietii. De ce vechii indragostiti nici nu mai vorbesc unul cu altul? De ce nu-si mai scriu si nu se mai saluta? Un timp au impartit ca doi siamezi totul, lumea lor de odinioara a devenit desert. Si de ce se zice atunci a fost iubire? Sau poate ca nu stie ea, ca nu a iubit ea…..cand va pleca, pe strada are sa intrebe trecatorii, …. pe cine altcineva?

Dar acum nu. Nu se va mai pleca, nu se va mai scuza, nu va mai privi de departe viata ei. Marioneta se desprinde din sfori. Zidurile relatiei, zidurile asa zisei iubiri se vor darama. Si cel putin va privi smaraldul zilei, asa cum se vede el de dupa zid.

Decisa, cobori ultimele trepte si deschise usa spre strada. O lumina puternica o inconjura.

Cainele meu nu ia prea mult loc pe acest Pamant – dar problema altora e se pare ca ia fix locul de pe cararea din spatele casei. Sa nu va inchipuiti ca este prea ingust acolo- nu, ar putea sta unul langa altul o batranica cu rolator, doi copii, un biciclist, un batranel cu ceapa in mana tocmai cumparata de la taranii (moderni,globalizati, austeri, germani) de pe piata (la fel de moderna si sterila). Si toti cu ambele brate intinse larg…si tot ar mai fi ceva loc pentru un caine si o pisica.

In concluzie…o multime de spatiu pentru fiecare pe aceast drum devenit de acum celebru. Si uite ca nu e chiar asa.

Intreaga noastra societate vestica (si nu numai – ce sa mai vorbim de culturile in care nici nu-l atingi pe unu ca cica tu esti mai cu mot pe cap, sau pe frunte, sau mot rau in buzunar- dar propagi mantuirea in alta viata si prin forme de meditatie divina- asa ca sa-l impingi, scuzati- orientezi blandsi cu mare buna-vointa spre autodisciplina)…..ma rog, toata aceasta lume ce viermuieste se bazeaza pe solidul principiu al evitarii- cand ti-e prea ingust, cand te crezi mare si tare (ori  cand chiar esti) sau cand vezi unul mare si tare si nu mai stii cum sa fugi de spaima….sau pur si simplu ai mintea la cap si eviti neplacutul… asadar si prin urmare, evitarea impactului e cuvantul ce orienteaza bunul mers al societatilor europene sau pe unde s-ar afla ele pozitionate spatial.

Cainele arata uneori doar mare si tare dar saracul de el nu e atat de dezvoltat din punct de vedere al capacitatii intelectuale ca si o batranica cu rolator sau unul ce face disperat jogging (ma rog, faza cu dezvoltarea intelectuala a animalelor in comparatie cu umanoizii ramane de discutat). Cainele sta uneori asa….ca magarul la poarta noua…si asta in mijlocul cararii cu pricina (legat insa de lesa, se subintelege). Si uite ca uneori asa se intampla ca vreun sportiv bine dotat sau vreun biciclist foarte grabit incepe disperat (chiar de cum aterizeza pe alee) sa-mi trimita semnale: ori cu suport mecanic ori apeland la  extremitatile corporale din dotare – de ai crede la prima impresie ca saracul are cine stie ce ce boala netrebnica.

Unii, cei mai multi daca ma gandesc bine isi chiar folosesc corzile vocale in asa hal de sperie perechile de porumbei pacifisti adunate  pe garduri.

Cei mai hotarati si nabadiosi sunt categoric batraneii pe bicicleta tip ultimul racnet: el cu vreo harta in mana si ea avand la cingatoare langa telefonul mobil  salvatoarea sticla de apa, cosuletul de pic-nic ancorat pe roata din spate si amandoi cu castile de protectie indesate pe cap, casti  cu reclama vreunei firme recunoscute. Nemultumiti ca nu am sarit (cronometrat de  rapid) in tufisul de pe margine si nici nu mi-am apucat (in timp record) si potaia de coada, batraneii se pun sa ma ameninte cu vreo citatie la comuna si cu amenda usturatoare ca le-am ingreunat cursa spre rai. Si- si continua bombanind drumul….

Cum v-am zis, de aici a pornit totul. Cu inimile inca batand ca nebunele dupa spaima saritului in tufis, cu patrupedul traumatizat pe viata,  ne revenim incet – incet si mergem agale mai departe (dar atenti amandoi, om si jivina la toate semnalele ca ar putea sa ne puna in pericol integritatea corporala). Si incep sa meditez si sa filozofez despre viata, libertate, egalitate, omenie si toate fatadele lumii – ce-i drept, toate bine puse la punct cu machiaj de firma si permanent….dar asta pe alta zi – chiar nu am chef sa va stric week-endul.

Weekend placut si feriti-va pasii!

Il las sa-si revina putin si cand consider ca a sosit momentul atacului ma indrept spre el….sta pe canapea, la relaxare, televizorul inchis si telecomanda inca pe masuta. Oh la la, momentul perfect zic eu in sinea mea….”barbate”…..”hm” raspunde barbatul pierdut in visari cotidiene. Nu ma las descurajata….”barbate (spun eu mai duios), trebuie sa vorbesc ceva cu tine, nu e nimic grav (il asigur dinainte ca sa nu faca iara vreun atac de spaima …la cate am eu de spus, nu-i mirare, sarmanul)….el intoarce capul spre mine si ma priveste asa lung, fara vreo expresie care sa ma ajute sa stiu cum sa actionez mai departe…asa putin plictisit (sau obosit saracu? ma gandesc eu invadata de remuscari egoiste)….el spune “hm….”ei na asa ceva nu merge, ma infurii pe loc….eu il astept sa vina, sa-l coplesesc cu toata iubirea mea de manager de familie…si el nu poate mai mult decat un “hm” si un alt “hm”. Acum inteleg toate casnicele din lume ce se simt neglijate si se duc pe tocuri  la shopping de inecare a amarului….macar daca nu pot sa vorbeasca cu el sa vorbeasca cu cardul lui bancar…nu mai pot si rabufnesc, eu temperament vulcanic in fata calmului (aproape) nordic….”stii ceva, sa-ti fie asa putin rusine, macar data viitoare cand vreau sa comunic cu tine sa arati si tu asa putin mai preocupat si sa nu ma mai privesti ostil”….inchid si deschid pumnul, imi dau parul de pe fata la o parte, il amenint verbal si…in prag de usa, inainte de a o tranti (bine inteles) ii spun, stapana pe mine “multumesc de interesul pe care mi-l arati”. Poc usa trantita de se cutremura din radacini casa veche.

…………. ma duc in alta camera (doamne ajuta ca avem mai multe unde sa nu ne incrucisam in anumite momente drumurile noastre toate)….ma trantesc pe fotoliu si citesc un interesant articol tehnic…despre roboti.

O da, interesant intr-adevar. Cercetatorii chinezi avanseaza de minune si in cativa ani robotii o sa devina din ce in ce mai umani, o sa preia importante functii sociale: o sa aiba grija de copii in gradinita si scoala (“cu placere le ofer locul meu”), o sa faca curatenie de mii de ori mai bine ca orice femeie casnica (“o, articolul asta devine din ce in ce mai interesant”). Problema se pune insa, spun specialistii, ca pentru a fi acceptati de oameni, robotii trebuie planificati cu ceva insusiri omenesti…adica intelegeti voi…sa mai planga si ei, sa invete sa tranteasca usi, sa se mai uite si in alte directii cand oamenii vorbesc cu ei nu asa…atent si lung ca cica e impoliticos si deranjeaza…asadar si prin urmare trebuie robotelul sa invete asa acolo, cateva expresii faciale umane. Daca omul e rau cu el, trebuie si robotul sa raspunda cu aceeasi moneda si sa nu stea asa  ca magarul la poarta noua,  sa nu stie ce sa faca- pentru ca,  cica e demonstrat ca fiintei umane nu-i place sa fie tratata cu indiferenta – si indiferenta o face sa fie si mai nervoasa si agresiva. Mai mult decat atat, robotul trebuie sa invete sa se apere cumva  cand e tratat in mod incorect (exemplul din articol – un robot trebuia sa-i invete pe niste nazdravani nu stiu eu ce limba complicata si nordica, iar micii balauri in loc sa stea acolo cuminti aliniati in fata profului – robot, au inceput sa-l demoleze….ei da asta a tinut pana cand robotul a fost reprogramat si atunci sa te vezi ce sperieti a bagat el in monstruleti si cum au invatat ei harnic limba imposibila!!!). Robotul om o sa trebuiasca sa invete sa rada mai uman, sa planga si mai uman, sa-si ceara scuze intr-un mod foarte convingator uman….eventual sa invete sa spuna “imi pare rau ca uneori reactionez asa si stiu ca traiul cu mine e deseori complicat dar, te rog iarta-ma, sunt la urma urmei si eu doar o fiinta umana”.

Bun articol zic eu acolo pe fotoliul meu, observand inca imbufnata ca partenerul in casa nu a venit sa vada daca nu mi-am facut bagajul si sunt deja in plina mutare…eh, cu mine nu se stie niciodata, v-am zis mai sus…comportament latin! Na bun, pai poate a picat la tanc acest articol. Ma duc in sufragerie unde inca sotul statea la relaxare dupa extenunata zi  in care barbatii invart globul. Spun….”barbate”….el insa acum era cu telecomanda in mana si zice “hm”….ma postez in fata televizorului (oho, pericoloso da inca nu sunt actualitatile cu rubrica de sport) si-i zic cum m-a invatat interesantul articol tehnic: “”imi pare rau ca uneori reactionez asa si stiu ca traiul cu mine e deseori complicat dar, te rog iarta-ma, la urma urmei sunt si eu doar o fiinta umana”.

Si zambesc intelegator. Si minunea se intampla . Barbatu grai “am venit de cateva minute, lasa-ma sa ma linistesc putin si apoi vorbim…cat vrei tu”…sa fie oare acest “cat vrei tu” spus cam ironic ma gandesc eu in sinea mea….dar na, am citit articolul, sunt putin mai desteapta cu stiinta lumii acum….zambesc duios…imi aduc aminte de ultimul aliniat din miraculosul articol “modul de a reactiona al unui robot nu trebuie sa fie foarte complex, doar anumite gesturi si reactii spuse la momentul potrivit pot sa trezeasca sentimentul ca este inteles” .

Punct.

Jules si Jum – si Kathe. Doi prieteni iubesc aceeasi femeie- si asa incepe una dintre cele mai renumite, complicate, discutate, criticate si adulate povesti de dragoste a literaturii.

Cum se simte citind-o? Ca un vis, ca o metafora a dragostei, ce incepe in Parisul unei Belle Epoque, continua melodios si usor pana la inceputul Primului Razboi Mondial – ce desparte prietenii. Cei trei supravietuiesc razboiului, si cand Jim ii visziteaza pe Kathe si Jules in Germania…se intampla neintimplatul. Chimie, zambet, la vie en rose.

Francois Truffant, pune in imagini cuvintele din carte cu o superba si exotica Jeanne Moreau cu Oskar Werner si Henri Serre ce completeaza triunghiul conjugal. Una dintre repricile ce te pune pe ganduri: “…. intr-o relatie de iubire ar trebui cel putin unul dintre cei doi sa fie fidel…si anume celalalt”

Schimbare de perspectiva:  La cina Lisa il intreaba pe sotul ei, Peter daca crede ca doi oameni pot sa ramana impreuna pentru tot restul vietii si “nu-ti doresti si tu ca macar din cand in cand sa te culci cu altcineva?”. Cei doi sunt casatoriti de 25 de ani, ambii cunosc scucesul in profesie; doua personalitati contrarii dar nu-i asa…contrariile se atrag sau cel putin (dupa 25 de ani de casatorie) se completeaza ca roti unse ale unui mecanism.

Viata si moarte, iubire si parasire…Lisa moare si sotul  gaseste pe mailboxul telefonului celular dar si in computer urmele unui alt barbat. “Dragoste” -se numea titlul fisierului cu poze, marturii ale momentelor fericite si lispite griji (sau morala) petrecute cu celalalt.

O scena de film dar poate si o posibila scena de viata- de iubire, de tradare, de parasire. Filmul in regia lui Richard Eyre pune in lumina reflectorului intrebarea care poate nu multi/ multe si-ar permite-o pe buze: “se poate ca o persoana sa aiba cu mai mult decat un partener/a o relatie fericita…in acelasi timp?”

Pelicula se deruleza mai departe si Peter (Liam Neeson) trebuie sa accepte ca sotia lui l-a iubit, au avut ani la randul o casatorie implinita si nu ar fi vrut sa-l paraseasca. Dar in jocul iubirii era si umbra- era o promisiune- era Celalalt – Ralph (Antonio Banderas), pe care Lisa (Laura Linney) il cunoscuse intr-o calatorie de afaceri in Italia. Orbit de gelozie Peter se pune sa-l caute. Gelozia se schimba in dorinta de a intelege: ce a vazut sotia lui in acel barbat? Ce i-a lipsit in relatia cu el? Ce a cautat in plus?

“Intr-o casatorie fericita sunt de obicei mai mult decat doua persoane” afirma ironicul Oscar Wilde. Unde sunt granitele dintre “ceea ce trebuie” si ceea “ce simti”? Ce se intampla atunci cand “si te-ai dus dulce minune/si-a murit iubirea noastra…”….sau mai acut – ce se intampla cand intervine un “altul” sau o “alta” care-ti aminteste cum e sa simti, sa traiesti, sa iubesti din nou?

“Daca nu ai mai fi pentru mine, as pleca pur si simplu…si as incepe din nou”. Poate de aceea a plecat Lisa din viata lui Peter? Sotul incetase sa “mai fie in viata ei?”

Ce ramane? Un inefabil si cuvintele pe care le-am auzit  cantate odata in prag de vara instelata:

“On s’est connus, on s’est reconnus,
On s’est perdus de vue, on s’est r’perdus d’vue
On s’est retrouvés, on s’est réchauffés,
Puis on s’est séparés.” (Jules et Jim)

http://www.youtube.com/watch?v=dcVcwwo8QFE