Presupusa dragoste

Asteptase atatia ani acest moment. Scenarii inchipuite, pasi repetati spre dulap, miscari febrile de buze in timp ce-si pregatea evadarea. Isi inchipuise cum va arata dimineata, cum isi va pune in liniste hainele pe ea urmarindu-i pe furis respiratia si tresarind la orice miscare. Nu o interesa daca va ploua sau va fi soare. Pentru ea va fi ziua cea mare, ziua eliberarii, ziua in care va face ce trebuie – dar pentru ea…da, stia ca va fi aratata cu degetul, ca va fi dispretuita. Dar isi va vedea dupa ani intregi propria fata, se va recunoaste, se va privi in oglinda si acolo va fi in sfarsit ea si nu o straina ce o inspaimanta de fiecare data cand indraznea sa se opreasca mai mult de o secunda in fata oglinzii din hol.  Tatal ei nu mai era acolo sa-i porunceasca sa-si vada de treaba ei, sa fie femeie cu capul pe umeri si la casa ei, el nu mai era acolo – asa ca nici nu-i mai pasa. Vrea sa traiasca din nou. Nu mai credea in alta iubire mareata ce-i va rostogoli pielea…nu exista asa ceva…de ce asa zisii iubiti nici macar nu-si mai vorbesc dupa aceea? Cat pare de mare iubirea la inceput, atunci cand se duce lasa urme hidoase.Si un hau. Iubirea intre un barbat si femeie nu exista. Este poate o relatie de putere, de atractie, de dependenta. Sau poate ea nu a cunoscut aceasta iubire. Dar acum nici ca-i mai pasa.

Il va privi scurt, va avea totul pregatit ca daca el se trezeste si o intreaba “de ce dumnezeu sta ca proasta pe ganduri, n-are ceva mai bun de facut”, ea sa nu-i spuna nimic si sa fuga…sa plece. Nu stia unde si cum, astfel de ganduri nu-si facuse. Dar va gasi calea…trebuie sa existe ceva acolo afara.

Are sa plece. Frica are ceva magic in ea. Vrei sa te desprinzi si nu poti. I-a fost de atatea ori frica. Il auzea venind, ii stia deja pasii, stia sa – i interprereze starea inca de cand intorcea cheia in usa. Nu, nu a batut-o. Si daca …ce ar fi putut sa faca? Sa taca, sa stea, sa rabde. Ceea ce a facut el era mai rau. Durerea fizica trece, ochiul invinetit se reface. Macar atunci n-ar mai fi simtit tensiunea, teama aia nedeslusita, incordarea, tresaritul.  Si poate chiar ca l-ar fi iertat – poate ca nu ar fi avut alta cale sau poate ca era atat de departata de ea insasi incat nu ar mai fi simtit arsura lasata de palma pe fata. Papuasa si-ar fi jucat mai departe rolul. Macar nu era indiferent ar fi gandit.

Da, indiferenta. Cuvantul ce i-a insotit viata. A crescut intr-o casa traditionala. Relatii conventionale, tipice pentru anii 50. E sigura ca nici mama ei nu a simtit iubirea. Cum ar fi putut sa o simta cu firea autoritara a lui taica su! Un adevarat comandant de vapor. Trebuie era cuvantul de baza la ei in casa. Trebuie sa asculti, trebuie sa-ti manaci toata mancarea din farfurie, trebuie sa taci din gura ca acum vorbeste capul familiei, trebuie sa studiezi ingineria, trebuie sa te mariti cu ala ca-i din familie buna. Si-ar fi dorit ca taica-su sa o tina macar o data in brate cand era mica si plangea ca s a ranit sau ca i-a murit papagalul. El nu a spus nimic. L- a aruncat fara nici un cavant la gunoi. Si pentru ca ea nu a avut grija de el (ca doar i se spusese ca trebuie, ca e raspunderea ei) nu a mai primit nimic de la taica-su. Si-ar fi dorit ca el sa o aprecieze ca a facut totul atat de corect, ca la carte, cum doar se astepta de la ea. Nimic….iubirea nu exista. Iubirea de barbat, oricare ar fi forma ei, nu exista. O simtea pe mama ca vine seara cand deja era in pat, si ea se prefaceaca doarme. I spunea incet ca sa nu auda el, i spunea “copil drag”. De fiecare data cand ii venea sa planga ca adult,  se gandea la vorbele mamei:”copil drag”. Se strangea singura in brate si repeta in gand “copil drag, copil drag, copil drag…”

“Biet copil, acum trebuie sa pleci”. Desprinde- de de asa zisa dragoste. Dragostea si casatoria sunt antiteze.  S-a maritat ca asa trebuie, ca asa se cuvine si asteapta de la femeile din generatia ei. Un barbat, un strain ….alt sex, lume opusa. Oare ce se gandesc alte perechi in fata altarului? Ea a repetat pur si simplu ce i se spuse, acel “da” parca venea de undeva din afara ei. Statea in rochia alba bine apretata ce o strangea de nu putea sa respire …  papusa din ea stia ca zilele de fericire erau numarate. Auzea cum trec tramvaiele, auzea ras de fete tinere, pe fereastra vedea smaraldul zilei. Durerea porni din piept si i se raspandi in tot corpul…dar intr-un final amortise. Nu mai simtea nimic.

Un drum trasat sub semnul indatoririi.  A ramas totusi acel copil drag, pentru ca atunci cand te maturizezi sau esti obligat sa te maturizezi sufletul trebuie sa ramana tanar. Era singura ei lupta interioara, la restul renuntase incetul cu incetul. Singura valoare de care nu s – a dezis. Numai asa a rezistat jocului. In ochii lumii erau barbat si femeie (si o perioada si-a intrat bine in rol). O pereche ce s-a unit din iubire. “Normal ca din iubire” ziceau oamenii, ca doar traim intr-o societate vestica si ce alt motiv ar putea sa fie daca nu iubirea?! In ochii sotului era sotia. Si atat. Nu amanta, nu prietena. Cativa ani a fost multumita cu acest joc de masti. Si ca sa fie si mai complet, ca spectatorii din afara sa nu se plictiseasca si sa huiduie a facut si un copil. Doamne Dumnezeule, ce ar zice oamenii sa stie ca nu a simti nimic, pur si simplu nimic cand a venit acel copil pe lume? L-a tinut in brate si a gandit “biet copil, biata fata”. Nici in urmatorele zile nu s-a schimbat nimic. Oameni veneau in vizita, zambeau la vederea micutei fete ce zambeste la straini, spuneau ca vor umbla barbatii dupa ea peste ani, ziceau ca ce minune si ce implinire. Era un monstru ca nu simtea nimic? Un monstru sub chip de mama. Iara acea durere ce se raspandea prin tot corpul, iara acea amortire ….si nimic. Oamenii plecau, sotul trebuia sa se intoarca la lucru si ea sa ramana acasa cu copilul. Sa-si faca datoria de sotie si de mama acum. Si deodata nu mai era singura. Doi ochi ce o controlau, ce-i pandeau fiecare miscare. Ce nu vor mai pleca. Trebuia cumva sa se impace cu aceasta situatie. Si iar a trebuit, si – a crescut copilul…Doi ochi ce au urmarit-o de atunci incolo.  “Daca stie ce cred eu? Daca simte?” Si gandurile si le interzicea acum. “Biet copil”…

Ce au relatiile de a face cu dragostea? Nu i-a spus nimeni niciodata nimic…stia doar ca asa trebuie sa faca, stia doar ca asta trebuie sa faca, ca aste e bine si asta e rau pentru ca asa zice lumea- marioneta in vartejul vietii. De ce vechii indragostiti nici nu mai vorbesc unul cu altul? De ce nu-si mai scriu si nu se mai saluta? Un timp au impartit ca doi siamezi totul, lumea lor de odinioara a devenit desert. Si de ce se zice atunci a fost iubire? Sau poate ca nu stie ea, ca nu a iubit ea…..cand va pleca, pe strada are sa intrebe trecatorii, …. pe cine altcineva?

Dar acum nu. Nu se va mai pleca, nu se va mai scuza, nu va mai privi de departe viata ei. Marioneta se desprinde din sfori. Zidurile relatiei, zidurile asa zisei iubiri se vor darama. Si cel putin va privi smaraldul zilei, asa cum se vede el de dupa zid.

Decisa, cobori ultimele trepte si deschise usa spre strada. O lumina puternica o inconjura.

Lume nebuna, nebuna, nebuna

Lumea asta innebuneste. A inceput totul pe cararea din spatele casei – drum romantic, printre castani si ziduri seculare numai bune de plimbat cainele la treaba mica. Problema e ca minunatul meu latrator arata ca un caine….si nu ca un copil sau ca o batranica cu rolator. Cainele nu musca (numai oamenii rai – si eu am incredere in instinctul lui – si asta mai ales da cand a marait pentru prima si ultima data  in viata lui de caine o persoana  pe care ce- i drept, nici eu nu as fi bagat-o la san). Cainele meu nu latra (numai cand e in casa si necunoscuti se posteaza in fata usii- isi ia asadar in serios atributiile de pazitor). Cainele meu asculta (destul de greu si numai de mine). Cainele meu nu lasa prea multe urme (alea pe care le lasa sunt stranse de subsemnatara in mod foarte civilizat si dupa norma  – asta e, ai patruped ai responsabilitati). Cainele meu plateste taxe la stat si asta in functie de greutate si inaltime.

Cainele meu nu ia prea mult loc pe acest Pamant – dar problema altora e se pare ca ia fix locul de pe cararea din spatele casei. Sa nu va inchipuiti ca este prea ingust acolo- nu, ar putea sta unul langa altul o batranica cu rolator, doi copii, un biciclist, un batranel cu ceapa in mana tocmai cumparata de la taranii (moderni,globalizati, austeri, germani) de pe piata (la fel de moderna si sterila). Si toti cu ambele brate intinse larg…si tot ar mai fi ceva loc pentru un caine si o pisica.

In concluzie…o multime de spatiu pentru fiecare pe aceast drum devenit de acum celebru. Si uite ca nu e chiar asa.

Intreaga noastra societate vestica (si nu numai – ce sa mai vorbim de culturile in care nici nu-l atingi pe unu ca cica tu esti mai cu mot pe cap, sau pe frunte, sau mot rau in buzunar- dar propagi mantuirea in alta viata si prin forme de meditatie divina- asa ca sa-l impingi, scuzati- orientezi blandsi cu mare buna-vointa spre autodisciplina)…..ma rog, toata aceasta lume ce viermuieste se bazeaza pe solidul principiu al evitarii- cand ti-e prea ingust, cand te crezi mare si tare (ori  cand chiar esti) sau cand vezi unul mare si tare si nu mai stii cum sa fugi de spaima….sau pur si simplu ai mintea la cap si eviti neplacutul… asadar si prin urmare, evitarea impactului e cuvantul ce orienteaza bunul mers al societatilor europene sau pe unde s-ar afla ele pozitionate spatial.

Cainele arata uneori doar mare si tare dar saracul de el nu e atat de dezvoltat din punct de vedere al capacitatii intelectuale ca si o batranica cu rolator sau unul ce face disperat jogging (ma rog, faza cu dezvoltarea intelectuala a animalelor in comparatie cu umanoizii ramane de discutat). Cainele sta uneori asa….ca magarul la poarta noua…si asta in mijlocul cararii cu pricina (legat insa de lesa, se subintelege). Si uite ca uneori asa se intampla ca vreun sportiv bine dotat sau vreun biciclist foarte grabit incepe disperat (chiar de cum aterizeza pe alee) sa-mi trimita semnale: ori cu suport mecanic ori apeland la  extremitatile corporale din dotare – de ai crede la prima impresie ca saracul are cine stie ce ce boala netrebnica.

Unii, cei mai multi daca ma gandesc bine isi chiar folosesc corzile vocale in asa hal de sperie perechile de porumbei pacifisti adunate  pe garduri.

Cei mai hotarati si nabadiosi sunt categoric batraneii pe bicicleta tip ultimul racnet: el cu vreo harta in mana si ea avand la cingatoare langa telefonul mobil  salvatoarea sticla de apa, cosuletul de pic-nic ancorat pe roata din spate si amandoi cu castile de protectie indesate pe cap, casti  cu reclama vreunei firme recunoscute. Nemultumiti ca nu am sarit (cronometrat de  rapid) in tufisul de pe margine si nici nu mi-am apucat (in timp record) si potaia de coada, batraneii se pun sa ma ameninte cu vreo citatie la comuna si cu amenda usturatoare ca le-am ingreunat cursa spre rai. Si- si continua bombanind drumul….

Cum v-am zis, de aici a pornit totul. Cu inimile inca batand ca nebunele dupa spaima saritului in tufis, cu patrupedul traumatizat pe viata,  ne revenim incet – incet si mergem agale mai departe (dar atenti amandoi, om si jivina la toate semnalele ca ar putea sa ne puna in pericol integritatea corporala). Si incep sa meditez si sa filozofez despre viata, libertate, egalitate, omenie si toate fatadele lumii – ce-i drept, toate bine puse la punct cu machiaj de firma si permanent….dar asta pe alta zi – chiar nu am chef sa va stric week-endul.

Weekend placut si feriti-va pasii!

Ce sa faci intr-o dupa-amiaza ploioasa in Germania?

… sa pleci in Belgia!Pentru ca da, “it´s something special about Belgium” cum ma indeamna o reclama uriasa pe autostrada!

Si nicio ploaie mohorita nu are voie sa-ti alunge bucuria drumului spre Tongeren, cel mai vechi oras al Belgiei, aflat in regiunea Flandra, provincia Limburg.

” In negura timpului aceste teritorii erau populate de catre celti, al caror conducator Ambiorix i-a facut zile amare trupelor lui Julius Caesar; mai apoi, orasul a devenit capitala administrativa a districtului Tungri – fiind cea mai mare asezare romana din actuala Belgie. Pentru a se apara de repetatele atacuri ale triburilor germane, localnicii au cladit un imens zid de aparare. Un al doilea zid, ridicat in sec. al 4 -lea, poate fi admirat si acum. In secolul al 5- lea, asezarea romana a fost complet distrusa de catre vandali dar reconstitutita de catre franci. “

Vocea de pe CD ul ce-mi insoteste calatoria, atenueaza putin din zgomotele dese, scurte si ritmice ale ploii ce bate in geamul masinii si in acelasi timp ma pregateste pentru o dupa-amiaza ce-mi va permite sa descopar noi oameni, locuri si povesti incrustate in obiecte carora timpul le-a lasat o nunata aparte.  Pentru ca, pe langa farmecul orasului, ce se va lasa descoperit sub pasi de weekend, sunt manata de o pasiune ce mi-a intrat demult in sange, ce aduce dupa-amiezilor mele momente magice, traite in dimensiunile altui timp, altor culori si vise.

Curiosi si interesati, negutatori orientati spre castig rapid si colectionari in febra decoperirii…cautatori de sperante impletite cu nostalgii (vezi Pescari de luna, Delia Hornfeck); in ciuda ploii care se incapataneaza sa nu se opreasca, toti se regasesc aici in Tongeren, la cea mai mare piata de antichitati din Vestul Europei.

Un loc unic, intr-un cadru magic -istoric. Intr-o hala plina cu antichitati stau de vorba cu proprietarul despre povestea aparte a unui obiect care mi-a luat ochii si sufletul.

Stralucirea candelabrelor creaza o atmosfera aparte, boema, pe materialul de constructie rosu, netencuit. Lemnul se oglindeste in lacrimi de cristal, lumina lasa frau liber umbrelor din jurul nostru. Intr-un contrast puternic cu obiectele expuse spre vanzare, proprietarul mi se infatiseaza extrem de tanar (si frumos!!!), debordand de o energie aparte, calda si luminoasa.

In ciuda multimii de clienti care trece pragul magazinului de parca ar intra intr-un templu, posesorul comorilor ma plimba ca intr-o calatorie initiatica de la o minunatie la alta, imi vorbeste cu pasiune, cu inflacarare despre istoria obiectului, imi spune cum l-a descoperit – isi aminteste nuantele zilei respective,  imi marturiseste ca se desprinde cu greu de fiecare piesa si ma asigura ca uneori chiar mai pastreaza contactul cu noii proprietari fericiti. Cand vorbeste despre obiectele sale, ochii i se lumineaza si pe fata se instaleaza un zambet larg, minunat.

Din pacate, pretul obiectului nu-mi permitea (inca) imensa placere de a-l lua acasa. Dar a ramas de acum si pentru totdeauna unicitatea momentului si bucuria descoperirii.

(Antiek Brocante, De Hoog Groaf, tongeren, www.antiek – notten.be)

Continuandu-mi drumul printre tarabele pline de antichitati (ploaia se oprise), am descoperit cu predilectia mea pentru obiecte absurde, amuzante sau pur si simplu charmante aceste minunatii pe care nu le-am mai lasat din mana. Imi impodobesc acum bucataria si sufletul. Si sunt sigura ca ele imi vor insoti mereu pasii, oriunde imi voi gasi acel “acasa” dorit, imaginat.

Viata retusata

Cineva i-a spus unei prietene de-a mele, aflata intr-un moment de tsunami sufletesc – “vai, ma surprinde ceea ce aud, pentru ca in pozele de pe facebook arati tare fericita!”

Mai demult existau albumele foto ce functionau dupa principiul “what you see is what you get!” fara mari posibilitati de prelucrare si “liftare” a realitatii: ridul de sub ochi era acolo si acolo-l vedea toata lumea, facandu-te dureros de constienta ca “vremea trece, vremea vine”,  burta sotului rezultata ca urmare a consumului repetat de bere si a infulecarii multor mici pe la petrecerile campenesti se ivea si prin camasa ce statea sa-i crape,  dezordinea din camera copiilor nu mai putea fi retusata nici prin incercarile repetate ale diverselor programe- minunatie ale timpului postmodern! Se pare ca in ziua de azi in care fiecare dintre noi are propria sansa la renumitul sfert de ora de celebritate (Andy Wahrol a fost un adevarat vizionar in 1968!!!) atitudinea snoaba de mascare si inscenare a propriei vieti a ajuns o tactica de uz comun si frecvent.

Amaratele albume foto  nu mai sunt “up-to-date” si nici un prieten nu mai vine in vizita doar sa se uite la pozele din ultimul concediu din eu stiu ce tara exotica cu nume greu de pronuntat (ca marea din Croatia si bulgarii-s depasiti) si sa-si inghita invidia  impreuna cu bucata de prajitura uscata! Se alege praful de colectia de fotografii ca la urma urmei cine are de gand sa se holbeze la fericirea aparenta a altora si asta incercand sa schiteze o figura cat mai impresionata si placut surprinsa!

Nu, dragele si dragii mei- vizionarea pozelor s-a mutat in era digitala- minunatele trofee din pixeli fac in lung si-n lat turul globului. Mai precis, activitatea se va regasi pe facebook unde ia numele de “spionat”….cel putin nu mai trebuie sa te prefaci ca-i admiri noua casa, noua maisna, noul gagic, noua odrasla toate apartinand prietenei din copilarie de care si asa nu ti-a prea placut tie dar cunostea atata lume si tu doreai cu orice chip sa te integrezi in ceea ce considerai tu pe atunci ca-i “lumea buna”!

Si uite asa ca inscenarea vietii sub forma de “priveste-ma sunt super fericita” (eu singura – “na si ce-i, sunt o femeie moderna si-mi aleg eu partenerii”, eu cu familia mea – “sunt femeia – mama- sotie desavarsita”, eu cu partenerul – “anii nostri cei mai fericiti”, eu cu animalutele – pentru single sau familii fara copil- “ca doar ce ne trebuie si asa costa multi bani intretinerea si educarea lor” – orice variatiune pe aceasta tema este acceptata si practicata social) – toata aceasta sarada se produce usor cu cateva programe foto performante, cu multa rabdare si imaginatie….

Cenzuram riguros, in albumul digital avand voie sa porneasca spre faima si spre lumea indepartata doar pozele in care ridurile si kilogramele in plus au fost prelucrate, in care partenerul a dat jos burta de mici si bere  (“lasa ca pana ne vad astia in realitate te duci la sala”) in care suntem bronzate (si asta fara sa mai urci pe acoperisul cu smoala de la bloc), in care suntem inconjurate numai de oameni ce au un zambet molipsitor si dantura perfecta (ai dat de cateva ori click la optiunea de “dinti albi”),  in care copiii arata sanatosi (“bien- sur, se poate altcumva ca doar le fac toate mofturile”), in care  animalele de casa au fost spalate, pieptanate si parfumate de specialist si soarele straluceste mai si mai ca de obicei.

De la un timp stau si analizez pozele ce-mi sunt oferite. Ce au ele sa-mi spuna? Da, e clar ca toti jucam roluri cu masti din ce in ce mai performante si ca nimeni nu o fi prost sa-si arate cosurile de pe suflet. Managerii cu propriu birou oval isi etaleaza familia perfecta si ultima iesire cu echipa pe care o conduc – ca deh, e ca “un tata de familie”, profesorul este surprins la birou sau in biblioteca cu droaia de carti in spate  intelegandu-se de la sine ca tot ce se vede acolo e citit si rumegat bine…. tinerii indragostiti isi prezinta in rama digitala poze fericite,  cu alesul/aleasa inimii: “uita in sfarsit te-am uitat nenorocito/nenorocitule si ce buna partida am facut”. Cand perechea decide ca a venit vremea si ca altceva oricum nu mai e pe piata de cuplat, apar poze cu nuntasi bine ospatati si buchete de flori ce au fost prinse de o fata fara basma care dupa aceea chiar a fost luata……mai incolo apar  in prim plan copii plangaciosi si mamici fericite ce-si tin ostentativ rodul iubirii ca la expozitie, dand de inteles nefericitilor ce inca nu s-au desteptat ca asta e calea de urmat si ce-i aia petrecere destrabalata prin vreun bar (ei ca tatalui ce face click in spatele aparatului ii vine sa o ia pe drumuri primejdioase la gandul ca discutiile in cuplu se invart numai in jurul digestiei copilului- asta nu poate sa prelucreze niciun program scump)….a da si mai exista si cei care isi atrana pe toate canalele si peretii posibili placate doar cu ei ….da asta e o alta poveste de care se va ocupa in curand cel mai probabil psihologul!

Si cu toate acestea mai ramane bucuria nedisimulata la vederea pozelor prietenillor mei si a celor noi veniti, a celor dragi si a celor pe care orice departare nu poate sa – i retuseze!

Love makes the world go round sau de cata indragosteala are nevoia dragostea?

Mai va aduceti aminte de prima dragoste nebuna (da rau !!!!) si impartasita  ce v-a devastat drumurile inimii? Lasati-ma sa ghicesc: aveati o privire pierduta in cel de-al 11-lea nor, un zambet pe masura (tamp ar spune mama mea); nicio cadere a burselor lumii nu v-ar fi stricat buna dispozitie, traiati din plin “la vie en rose”…si nu v-ati fi atins nici macar de cel mai delicios  fel de macare pregatit de cel mai renumit bucatar sef al lumii. Cel putin eu eram asa, la punctul culminant al indragostelii nu ma atingeam nici macar de ciocolata cu alune- si credeti-ma asta inseamna ceva pentru mine! Si nu numai asta: parul si pielea imi straluceau si fara ajutorul celor mai scumpe solutii, corpul imi ardea de minune grasimea, nu stiam de frica si puteam muta muntii si marile din loc!

Indragostitii abia copti parca nu mai sunt normali! De fapt nici nu mai sunt, avand in vedere ca dragostea ia forma in creierul nostru fix acolo unde se naste obsesia si dependenta!

In numele iubirii  s-au cucerit noi teritorii, s-au nascut si au fost spulberate noi lumi. In numele iubirii s-a mintit, s-a ucis, s-au purtat mari razbunari  (ca dehhh, nu-i asa “la dragoste ca si la razboi”). Si asta de cand e lumea si pamantul. Ei, ba chiar dinaintea lumii si pamantului!

Orice nefericita ce s-a indragostit pe viata si moarte de Zeus s-a ales cu furia nestavilita a geloasei Hera – de fapt daca-mi amintesc eu bine era chiar sora lui, amandoi urmasi ai lui Chronos si Rheea. Casatorindu-se cu Zeus (asadar si prin urmare fratele mai mic), ea se “autointituleaza” protectoarea caminului, a familiei si a femeii maritate. Corectati-ma va rog daca gresesc, amintirile mele sunt de pe vremea cand citeam, pe atunci inca chinuita, Legendele Olimpului (mai tarziu am invatat cat de practica si conectata la real e cartea asta!!!). Inainte sa-mi continui ideea poate sunteti curioase (si curiosi) ce a facut Hera asta: asadar- saturata de infidelitatile sotului ei- Hera o pedepseste crunt pe nimfa Echo si o transforma intr-o natanga ce ingana la intrebari doar ultimele cuvinte rostite de cei ce o intrebau. Pe Leto nu o lasa sa nasca nici pe uscat, nici sub pamant, nici pe mare. Noroc ca altui zeu, lui Poseidon i se face mila de saraca femeie ce purta de fapt in pantec urmasii lui Zeus….si din iubire ii daruieste insula Delos ca adapost. Napasta o urmareste si pe frumoasa Io pe care Zeus, dorind sa o scape de furia de nestapanit a Herei o transforma intr-o junca (Doamne oare la ce s-a gandit atoputernicul zeu, cum de i-a venit asa o idee?)….bine-inteles ca femeia cand e geloasa e dusa de-acasa si mai ales daca e si zeita descopera inselaciunea si o goneste pe junca peste mari si tari. Dar dragostea invinge in cele din urma si Zeus o salveaza pe Io de abia in Egipt; Io naste pe Epafos si legenda spune ca el devine primul rege al Egiptului. Da m-am luat cu mitologia si doream parca sa scriu altceva.

Dar va rog inca o secunda …ca mai trebuie sa zic ceva: barbatii se pricep la mituri si la dragoste (cel putin in carti) nu-i asa? In aproape toate povestile scrise de barbati incepand de la Ovidius, Platon, Plutarch  trecand pe la ceva arabi continuand peste secole cu trubadurii francezi si facand salte marete pe la Chaucer, femeia iese in pierdere – amarata, cu fata in naframa, dandu-si seama ce a avut si ce-a pierdut; urmarita ca si vrajitoare – arsa pe rug sau decapitata – toate astea “in the name of love” .

Si totusi sexul feminin cu inima incapatoare nu se invata minte ghidindu-se parca dupa principiul “orice-ai face eu tot te-as place”. Or mai fi si ceva barbati pe aici dar se ascund bine in spatele rationalitatii masculine.

Iubirea cu sentimentul multidimensional al atingerii sufletului pare si chiar este o inventie a timpului modern. Antropologii din cartile pe care le citeam eu cu ceva vreme in urma relatau de mirarea nedisimulata ce se oglindea pe fetele si in gesturile popoarelor “primitive” cand erau intrebate de iubirea fata de femeia sau barbatul cu care isi imparteau ograda! Oare ce doreau extraterestrii astia de la ei, care nici nu aveau in vocabular acest cuvant! Se refereau poate la impartirea treburilor in familie? La cresterea pruncilor? Pe o minunata  insula indoneza (na uite ca spun si numele – “Sulawesi”) batranii locului numesc iubirea “boala celor tineri” si rad intelegatori in timp ce-te asigura ca “o sa-ti treaca puisor” si cobori tu din nori candva!

Parerile sunt impartite – unii psohologi ne indeamna sa iubim din tot sufletul – dar fiti atente (si atenti) asta tot din motive cat se poate de reale si clare. Cica dragostea ne face sa ne cunoastem mai bine, sa ne eliberam de frici si sa devenim vulnerabili – asadar sa parcurgem cu ajutorul fluturasilor in burta nimic altceva decat un drum initiatic in descoperirea de sine si sa renastem dupa aceea mai “batrani si intelepti”. Mai mult decat atat, spune un psiholog  german (Arnold Retzer) in cartea sa ca, iubind ne dam seama ca indragosteala nu tine o viata si ia alte forme (care???)- deci e o alta excelenta modalitate de a colectiona experienta de viata. Iubirea ar fi o temporara eliberare de realitate si ca pur si simplu aceasta pierdere a contactului cu pamantul de sub picioare ne-ar face “fericiti”. Si cica daca nu faci asta esti chiar tu responsabil pentru propria nefericire. Eu zic ca nefericirea vine si asa in momentul  destramarii legaturii pe care tu o credeai “pentru totdeauna”!Unele cercetari bazate pe sondaje ale vietii de cuplu – (imi cer scuze dar ca sociolog cu diploma sunt avida dupa topuri si grafice) afirma ca din “100 de relatii noi incepute , dupa 6 luni de zile 40 dintre ele s-au destramat deja. Dupa 2 ani bilanta arata si mai rau” (Profesor Hassebrauck, in “Alles über Liebe”).

Si chiar asa o fi? Trece dragostea cum afirma Beigbeder in trei ani? Sa renuntam de la inceput la indragosteala si sa insemnam pe lista dupa care ne analizam potentialul partener, chestii foarte reale ca si situatie materiala (ei asta nu ar fi ceva nou), potenta si virilitatea – si in functie de asta posibilitatea de a intretine, hrani  si creste urmasi sanatosi?

Sa pornim asadar de la inceput “side by side” foarte pragmatici, cu un plan dinainte stabilit, eliberate/i de orice iluzii ca pe aceasta cale sa dobandim fericirea?  Si atunci chiar asa- de cata indragosteala are nevoie dragostea?

P. S. A- da sa raspund la intrebarea “cum mi-am intalnit sotul”? Mi-a spus direct -” ai cei mai frumosi ochi de caprioara pe care i-am vazut vreodata!” Vorbea serios, nu zambiti! (mi-a mai spus si oftalmologul in timp ce-mi cerceta foarte concentrat ochii la un aparat complicat  – eu avand niste fluturasi in ochi la acea vreme, nu in stomac). Iar eu pentru ca am aveam dovada stiintifica, mai sus amintita  (nu zambiti din nou, fiti pentru Dumnezeu serioase/seriosi) am fost pe loc indragostita. Si asta numai pentru ca “love makes the world go round”. Sau?

Va prezint….. HighStreetCardigans!

Pe la 12 ani aveam un model clar de eleganta feminina: matusa mea, deloc modelul tipic al imaginii matusii. Tanara, zvelta, cu par lung de tot. Suverana si eleganta din cap pana-n picioare. Asa cum imi imaginam si eu sa fiu vreodata cand “ma fac mare”. E prima care m-a invatat ca Channel scris cu un singur “n” infatiseaza cu totul alta realitate – si inca ce mai ce realitate!!!!, ca celulita nu e un cuvant deloc armonios- cum imi suna mie – o combinatie intre “ce” si “lolita” si ca Dumnezeule!!! acest cuvant  imi va urmari intreaga viata de femeie adulta- “asta daca nu am grija la alimentatie si nu fac sport!” Imi placea sa-i deschid dulapul frumos aranjat dupa culoare si destinatia pasilor de femeie- in toaleta office, de shopping si de seara si sa-mi indes nasul mic intre rochii unice, facute pe atunci inca la comada. Parfumul iatacului ei imi va reaminti intotdeauna de o  lume de printesa, cea in care imi hoinaream gandurile.

Pe la adolescenta am ingrijit un stil puristic- adica asa ziceam eu cand purtam blugi, tricouri si bocanci- asta influentata si de primul rebel al vietii mele. Ei, mai tarziu cand am descoperit lumea pasilor de dans in doi  am inceput sa port matasuri fine, dantelarii si alte tentatii. De mica insa, datorita tatalui meu ce readucea cu pricepere de aur la viata mobila stil dar mai tarziu si datorita colaborarii cu o revista de antichitati, am inceput sa colectionez obiecte cu istorie si bineinteles, ca orice femeie imi salta sufletul cand tin in mana (si -mi vine sa nu-i mai dau drumul!!!) vreo piesa ce a impodobit mana de domnisoara delicata.

Cred cu convingere ca fiecare dintre noi trebuie sa aiba (cel putin) o prietena care se cunoaste in probleme de stil mai bine ca oricare alta, dar nu numai cu teoria ci si cu inima. Mult timp am cautat pe blogurile romanesti pe cineva care sa-mi atraga atentia. Nu zic, sunt bloguri minunate, surprinzaoare si foarte creative. Dar eu vroiam “ceva altceva”.

Si nu degeaba se zice despre Craciun ca este vreme fermecata in care basmele iau fiinta – chiar in seara de Ajun am decoperit-o!!!!!….  si pentru cateva ore, nu m-am mai putut desparti de blogul ei! Felul nastrusnic (in sens bun) de a imbina materialele si culori, de a adauga bijuterii care sa scoata totul in lumina si sa faca din combinatie “that something special”, modul atat de natural in care se lasa pusa in lumina blitzului, locatiile pe care le alege…totul dar absolut totul m-au facut sa o indragesc direct pe Ana Maria Morodan. Si sa nu mai vorbesc de faptul ca adora bijuteriile antice si vintage si cala Starbucks nu bea niciodata cafea ci doar ceai – ca mine!

Am decis sa va o prezint ca invitata lunii ianuarie. Am sa incerc de acum inainte sa va aduc aproape, in fiecare luna, (cum propunea o cititoare draga) oameni minunati, interesanti, ce-si urmeaza visul si stiu sa traiasca frumos in orice spatiu s-ar afla! Sper ca acest mic proiect are sa-mi reuseasca si ca va avea efectul asteptat.

Nici sa nu va treaca prin cap ca vreau sa-i fac reclama – blogul ei HighStreetCardigans (http://www.highstreetcardigans.com) nu mai are nevoie de nicio  alta forma de publicitate, Ana Maria fiind laudata ca fashion-blogger chiar si prin strainatate, postarile si tinutele ei avand intr-un timp record un impact extraordinar in larga lume virtuala! (Ana Maria scrie perfect in engleza si vine din Vestul tarii, e din Arad- deja ma bucur nespus la gandul ca atunci cand sunt acasa, in Timisoara, o voi intalni cu siguranta pe frumoasa “bloggerita”! Si atunci sa te tii la povesti din minunata lume vintage!)

Asadar, avand impresia ca o cunosc deja de cand se invarte lumea si pamantul (impresie ce-ti vine usor avand in vedere zambetul ei larg), am “accesat-o” in stil modern- banuiti – pe FaceBook! (ei uite ca e si bun facebookul asta si la altceva nu numai de regasit iubiri pierdute). Si Ana mi-a raspusn pe loc – surprinsa si vesela. Padampadam…… ladies and gentlemen astazi o vizitam virtual cu un pahar de vin in mana, pe Ana Maria Morodan de la HighStreetCardigans in lumea ei frumos pastelata, glamour si cu stilul boem ce-ti demonstreaza ca Parisul poate fi oriunde- adica acolo unde vrei si alegi tu!

Delia: Ce te-a impins sa creezi acest blog minunat?

Ana: Era intr-o perioada in care eram plictisita si saturata de activitatile mele sociale  cotidiene. M-am gandit ca ar trebui sa incep sa fac ceva care mi-ar face placere si care sa ma scoata din starea letragica in care ma aflam.

Delia: Faci vreo diferenta intre stilul tau office si cel din timpul liber?

Ana: Outfit-urile de pe blog sunt aceleasi pe care le port si in restul timpului. In general ma inspira feminitatea manifestata sub orice forma, incepand de la maniere pana la mimica.La birou ma imbrac office insa foarte lady like. Imi place mult si ipostaza aceasta a stilului meu. Am momente cand ma imbrac asa chiar daca nu sunt intr-un cadru profesional.

Delia: In ce perioada a istorie modei ti-ar fi placut sa traiesti?

Ana: Mi-ar fi placut sa traiesc la sfarsitul  secolului  XIX. Imi plac unele elemente din eticheta acelor vremuri. Plus ca sunt iremediabil indragostita de rochiile, dantelele si bijuteriile din acea perioada. Mai exact, mi-ar fi placut sa fiu Luisa Casati (completare: Luisa Casati Stampa di Soncino, Marchesa di Roma (23. Januar 1881 in Milano; † 1. Juni 1957 in Londra) a fost musa, si highsocietylady la inceputul sec. al 20-lea in Europa)

Delia: Care este deviza ta in vestimentatie?

Ana: “It’s fashion.  It’s wise to acknowledge its power but even wiser to remember that at the end of the day they are just cloths.”

Delia:Ce ar trebui sa detina neaparat o femeie in garderoba?

Ana: Un blazer in culori neutre, cateva rochii si multe statement jewelries.

Delia: Ce produse vom gasi in magazinul tau online?/cum ai ajuns la aceasta idee?

Ana: Am ajuns la ideea aceasta dupa ce am constatat impreuna cu prietena mea Adina ca in Romania  nu exista un magazin online unde am putea gasi haine gen high street care sa ne placa.

Delia:Te-ai gandit vreodata sa-ti incepi o cariera in fashion?

Ana: Ar fi ipocrit din partea mea sa sustin ca nu m-am gandit la asta. Mi-am imaginat de multe ori cum ar fi insa nu mi-am pus problema serios niciodata.

Delia: Pai sa-ti pui neaparat problema:) si asta in mod serios:)

Delia: Ce nu iese niciodata din trend dupa parerea ta?

Ana: Rochiile si bijuteriile statement.

Delia:Unde ai vazut “cele mai bine imbracate femei?”

Ans: In Paris. Suna cliseic stiu

Delia: . Ce cuvinte ar caracteriza stilul romanesc- exista mai multe “stiluri” la noi?

Ana: Nu ma consider in masura sa emit pareri pertinente legate de moda din Romania, dar putem vorbi la infinit despre ce imi place mie sa imbrac daca vreti

Moda a fost si va fi intotdeauna un mod “frivol” de exprimare in arta, societatate si cultura. Dar cu o persoana atat de simpatica si plina de simt artistic, atat de deosebita in modul de combinare al texturilor si culorilor, atat de “iesita din rame”, fashion-ul devine o adevarata placere.

Ii multumesc Anei pentru interviul la distanta si va invit pe toate la o discutie virtuala cu ea, discutie despre hainele noastre favorite , despre  bijuterii, viata fericita si…de-ale fetelor!