Robotul perfect

Zilele trecute de abia il asteptam pe barbatu-meu sa vina de la birou ca aveam atatea noutati sa-i povestesc. Deja cand animalul de casa, cel mai bun prieten al omului, se indreapta spre intrare si da din coada stiu ca va aparea si alesul inimii. Si uite ca-i se iveste umbra mareata in fata usii. Pe pozitii start….ba nu, e mai bine sa astept putin ca sa-l las sa-si traga sufletul. Omu intra…. ma saruta duios da si oarecum absent pe frunte ca si cand i-ai saruta pe plozii casei bucurosi ca n-au mutat peretii si bagat pisica in cuptor in lipsa ta.

Il las sa-si revina putin si cand consider ca a sosit momentul atacului ma indrept spre el….sta pe canapea, la relaxare, televizorul inchis si telecomanda inca pe masuta. Oh la la, momentul perfect zic eu in sinea mea….”barbate”…..”hm” raspunde barbatul pierdut in visari cotidiene. Nu ma las descurajata….”barbate (spun eu mai duios), trebuie sa vorbesc ceva cu tine, nu e nimic grav (il asigur dinainte ca sa nu faca iara vreun atac de spaima …la cate am eu de spus, nu-i mirare, sarmanul)….el intoarce capul spre mine si ma priveste asa lung, fara vreo expresie care sa ma ajute sa stiu cum sa actionez mai departe…asa putin plictisit (sau obosit saracu? ma gandesc eu invadata de remuscari egoiste)….el spune “hm….”ei na asa ceva nu merge, ma infurii pe loc….eu il astept sa vina, sa-l coplesesc cu toata iubirea mea de manager de familie…si el nu poate mai mult decat un “hm” si un alt “hm”. Acum inteleg toate casnicele din lume ce se simt neglijate si se duc pe tocuri  la shopping de inecare a amarului….macar daca nu pot sa vorbeasca cu el sa vorbeasca cu cardul lui bancar…nu mai pot si rabufnesc, eu temperament vulcanic in fata calmului (aproape) nordic….”stii ceva, sa-ti fie asa putin rusine, macar data viitoare cand vreau sa comunic cu tine sa arati si tu asa putin mai preocupat si sa nu ma mai privesti ostil”….inchid si deschid pumnul, imi dau parul de pe fata la o parte, il amenint verbal si…in prag de usa, inainte de a o tranti (bine inteles) ii spun, stapana pe mine “multumesc de interesul pe care mi-l arati”. Poc usa trantita de se cutremura din radacini casa veche.

…………. ma duc in alta camera (doamne ajuta ca avem mai multe unde sa nu ne incrucisam in anumite momente drumurile noastre toate)….ma trantesc pe fotoliu si citesc un interesant articol tehnic…despre roboti.

O da, interesant intr-adevar. Cercetatorii chinezi avanseaza de minune si in cativa ani robotii o sa devina din ce in ce mai umani, o sa preia importante functii sociale: o sa aiba grija de copii in gradinita si scoala (“cu placere le ofer locul meu”), o sa faca curatenie de mii de ori mai bine ca orice femeie casnica (“o, articolul asta devine din ce in ce mai interesant”). Problema se pune insa, spun specialistii, ca pentru a fi acceptati de oameni, robotii trebuie planificati cu ceva insusiri omenesti…adica intelegeti voi…sa mai planga si ei, sa invete sa tranteasca usi, sa se mai uite si in alte directii cand oamenii vorbesc cu ei nu asa…atent si lung ca cica e impoliticos si deranjeaza…asadar si prin urmare trebuie robotelul sa invete asa acolo, cateva expresii faciale umane. Daca omul e rau cu el, trebuie si robotul sa raspunda cu aceeasi moneda si sa nu stea asa  ca magarul la poarta noua,  sa nu stie ce sa faca- pentru ca,  cica e demonstrat ca fiintei umane nu-i place sa fie tratata cu indiferenta – si indiferenta o face sa fie si mai nervoasa si agresiva. Mai mult decat atat, robotul trebuie sa invete sa se apere cumva  cand e tratat in mod incorect (exemplul din articol – un robot trebuia sa-i invete pe niste nazdravani nu stiu eu ce limba complicata si nordica, iar micii balauri in loc sa stea acolo cuminti aliniati in fata profului – robot, au inceput sa-l demoleze….ei da asta a tinut pana cand robotul a fost reprogramat si atunci sa te vezi ce sperieti a bagat el in monstruleti si cum au invatat ei harnic limba imposibila!!!). Robotul om o sa trebuiasca sa invete sa rada mai uman, sa planga si mai uman, sa-si ceara scuze intr-un mod foarte convingator uman….eventual sa invete sa spuna “imi pare rau ca uneori reactionez asa si stiu ca traiul cu mine e deseori complicat dar, te rog iarta-ma, sunt la urma urmei si eu doar o fiinta umana”.

Bun articol zic eu acolo pe fotoliul meu, observand inca imbufnata ca partenerul in casa nu a venit sa vada daca nu mi-am facut bagajul si sunt deja in plina mutare…eh, cu mine nu se stie niciodata, v-am zis mai sus…comportament latin! Na bun, pai poate a picat la tanc acest articol. Ma duc in sufragerie unde inca sotul statea la relaxare dupa extenunata zi  in care barbatii invart globul. Spun….”barbate”….el insa acum era cu telecomanda in mana si zice “hm”….ma postez in fata televizorului (oho, pericoloso da inca nu sunt actualitatile cu rubrica de sport) si-i zic cum m-a invatat interesantul articol tehnic: “”imi pare rau ca uneori reactionez asa si stiu ca traiul cu mine e deseori complicat dar, te rog iarta-ma, la urma urmei sunt si eu doar o fiinta umana”.

Si zambesc intelegator. Si minunea se intampla . Barbatu grai “am venit de cateva minute, lasa-ma sa ma linistesc putin si apoi vorbim…cat vrei tu”…sa fie oare acest “cat vrei tu” spus cam ironic ma gandesc eu in sinea mea….dar na, am citit articolul, sunt putin mai desteapta cu stiinta lumii acum….zambesc duios…imi aduc aminte de ultimul aliniat din miraculosul articol “modul de a reactiona al unui robot nu trebuie sa fie foarte complex, doar anumite gesturi si reactii spuse la momentul potrivit pot sa trezeasca sentimentul ca este inteles” .

Punct.

Cand te mariti, cand faci copii?

Inainte de “inceput” : Va felicit ca ati ajuns la aceasta postare (sunt sigura ca dupa indelungi ochiri prin hatisul blogurilor si numelor). Le felicit pe noile fete ce scriu, nu- mi intelegeti gluma gresit, e doar umorul meu negru.

Binecuvantarea miresei, inainte de prima noapte.

Cand de abia treminasem cu facultatea nu ma mai puteam salva de singura intrebare extrem de sacaietoare, adresata de matusa, unchi, bunica si toata turma rudelor tare tare indepartate…”Cand te mariti?” Era ca si un punct pe lista ce trebuia insemnat cat mai repede ca de nu expira si gata s-a dus treaba. Alaturi de “sa plantezi un pom si sa faci un copil”. A si ca veni vorba de asta,   de ceva vreme sunt supusa din nou intrebarilor la fel de exasperante ale matusilor, unchilor si rudelor deosebit de indepartate “cand faci copii, nu-i timpul, ce mai astepti?” Dar acum nu sunt numai cei ai familiei ci mai nou si cunostintele casatorite si cu copii pe care le vad din ani in Pasti si care inainte de a incepe tirul intrebarilor despre starea materiala si emotionala incep cu “Cand ai de gand sa faci copii?” – mai ales ca ele deja au tras niste cruci la aceste puncte de pe lista si ce mai ramane altceva decat sa le pui si altora intrebari deosebit de private…sau sa te bucuri ca si altcineva va trece prin nopti nedormite, scancete de bebelus, discutii interminabile despre cine e la rand cu schimbarea scutecelor, sedinte cu parintii si mutra invatatoarei- ca copilul a pus  lipici pe scaun si alte delicii ale vietii de familie. Cunosc perechi care au decis sa faca copii pentru ca asta si-au dorit cu disperare. Asta mi se pare mie presonal calea adevarata. Cunosc femei (din pacate prea multe) care folosesc copilul ca misel santaj. De parca asta e chimia ce tine un barbat langa tine o viata intreaga!  Mai cunosc femei care s-au decis sa faca copii pentru ca “imbatranesc” (la 29 de ani!!!) si mai incolo “nu mai au rabdare si nervi”.  Fals….dar nu am acum de gand sa tin predici despre buna morala. Fiecare cu ale sale.

De´ale casatoriei

Eu nu am copii (matusilor, unchilor si tuturor celor interesati – fiti atenti ca raspund  acum universal si global!!!) pentru ca nu s-a putut pana acum (vedeti ce inseamna sa puneti intrebari extrem de persoanale- primiti raspunsuri pe masura); si poate tot raul e spre bine, aceasta stare de fapt m-a obligat sa reflectez adanc asupra temei. Lucrand zi de zi cu copiii (e o meserie extrem de stresanta dar  te implineste- deoarece simti ca dai ceva, ca realizezi ceva, ca contribui la ceva) vad cat de usoara e granita dintre “educare” si “a lasa doar sa creasca” – cum se intampla la mult mai multe cazuri decat va inchipuiti.  Uite ca sunt si extrem de sincera, (inca) egoista si parca-mi mai vine de a ma plimba prin lume si a dispune de timp dupa bunul meu plac! Dont blame me for this, voi nu v-ati gandit in sinea voastra si ascuns de lume la asa ceva?!Un copil isi va face aparitia la momentul portivit, dictat de soarta. Si atunci nu am sa devin o mama nebuna si sa zic ca asta e singura menire a femeii si nici nu am sa exagerez in setimentalism! Asta e, c´e moi!

Cand am facut pasul casatoriei am fost convinsa ca asa trebuie si asta ma face fericita. In ciuda “problemelor ce exista in fiecare familie” (pentru ca nu cred pe nimeni care – mi spune ca in cratita de acasa nu arde si nu se strica nimic si niciodatata- oamenii de acest gen se mint pe sine si nu le recomand decat sa-si revina din aceasta stare de beatitudine)….sunt si acum (inca) convinsa ca aceasta este ceea ce am vrut. Dar….pentru ca “exist deci gandesc” nu pot sa nu- mi imaginez si variantele alternative, ca de exemplu relatie fara certificate si  stampile (“doar ca sa platim mai putin la impozit” – cel putin dupa modelul german) si apoi fara avocati (ca costa si ei o avere – mai bine ramai cum esti la cati bani trebuie sa le dai) in cazul in care se duce iubirea de rapa! Ma gandesc- nu e adevarat romantism sa stai pur si simplu cu cineva ca asa iti spune inima? Si cand  / daca dragostea trece, sa-l lasi/ o lasi sa plece spre alta iubire, alta viata, alta implinire? De ce sa ne restrangem in matricile unui control social si sa ne facem viata amara doar ca noi credem cu disperare in femeiescul “niciodata”? Nu am insa habar daca legile permit o astfel de alaturare “in bine si rau” – cu aceleasi drepturi ca si o casatorie cu acte in regula?! Si daca nu exista legi in acest domeniu, nu ar trebui ele reactualizate?

Cine  a trecut prin experientele traumatizante ale divortului sau are prieteni si familie stie despre ce vorbesc si cred ca are clar in minte  imaginea transformarii celor doi fosti indragostiti in adevarate masini de lupta dotate si perfectionate dupa toate legile razboiului psihic; se isca incaierari pe orice -  cine imparte catelul si pisica, cine ia presul colorat si cratita alba, ce sa mai vorbim de copii, masini, case si conturi in banci- asa cam ce aduna perechile in trai comun! Tot ce a fost dulceag si (prea) perfect la inceput, devine acum un dezastru relational, iar cei doi (plus socrii si soacre) dau cu ramasitele iubiri de zidul comun al casei.

Poate de accea am destule prietene “aflate la varsta maritisului” care iubesc si fara certificat legal. Acum cateva secole era singura modalitate pentru o femeie de a fi asigurata social si financiar. Dar oare se mai poate vorbi de un astfel de bilet spre siguranta? Sau prefera cele doua sexe sa se asigure pe propria piele? Si la urma urmei de ce mai trebuie sa se simta “inca domnisoarele” vinovate cand mama si matusa aproape ca isi pierd “simtirile” la vederea unui tul cu tot setul corespunzator si pe ele le lasa rece toata aceasta sarada?

Pe de alta parte exista suflete (parca mai multe femei, nu credeti?) sigure ca o casatorie este o incununare a unei iubiri rotunde, perfecte, luptate si in final castigate. Si doresc sa- si strige iubirea lumii intregi, sa o imparta cu restul globului in speranta ca iubirea se inmulteste, creste si da si altora aripi. Pentru ca nu-i asa,  dorinta de a fi fericit si a face fericit pe altcineva in aceasta lume nebuna nebuna nebuna e singura ce ne mai catalizeaza noptile si zilele?!

Este institutia sociala a casatoriei si “facutul” copiilor in cadru legal pe cale de disparitie?

Love makes the world go round sau de cata indragosteala are nevoia dragostea?

Mai va aduceti aminte de prima dragoste nebuna (da rau !!!!) si impartasita  ce v-a devastat drumurile inimii? Lasati-ma sa ghicesc: aveati o privire pierduta in cel de-al 11-lea nor, un zambet pe masura (tamp ar spune mama mea); nicio cadere a burselor lumii nu v-ar fi stricat buna dispozitie, traiati din plin “la vie en rose”…si nu v-ati fi atins nici macar de cel mai delicios  fel de macare pregatit de cel mai renumit bucatar sef al lumii. Cel putin eu eram asa, la punctul culminant al indragostelii nu ma atingeam nici macar de ciocolata cu alune- si credeti-ma asta inseamna ceva pentru mine! Si nu numai asta: parul si pielea imi straluceau si fara ajutorul celor mai scumpe solutii, corpul imi ardea de minune grasimea, nu stiam de frica si puteam muta muntii si marile din loc!

Indragostitii abia copti parca nu mai sunt normali! De fapt nici nu mai sunt, avand in vedere ca dragostea ia forma in creierul nostru fix acolo unde se naste obsesia si dependenta!

In numele iubirii  s-au cucerit noi teritorii, s-au nascut si au fost spulberate noi lumi. In numele iubirii s-a mintit, s-a ucis, s-au purtat mari razbunari  (ca dehhh, nu-i asa “la dragoste ca si la razboi”). Si asta de cand e lumea si pamantul. Ei, ba chiar dinaintea lumii si pamantului!

Orice nefericita ce s-a indragostit pe viata si moarte de Zeus s-a ales cu furia nestavilita a geloasei Hera – de fapt daca-mi amintesc eu bine era chiar sora lui, amandoi urmasi ai lui Chronos si Rheea. Casatorindu-se cu Zeus (asadar si prin urmare fratele mai mic), ea se “autointituleaza” protectoarea caminului, a familiei si a femeii maritate. Corectati-ma va rog daca gresesc, amintirile mele sunt de pe vremea cand citeam, pe atunci inca chinuita, Legendele Olimpului (mai tarziu am invatat cat de practica si conectata la real e cartea asta!!!). Inainte sa-mi continui ideea poate sunteti curioase (si curiosi) ce a facut Hera asta: asadar- saturata de infidelitatile sotului ei- Hera o pedepseste crunt pe nimfa Echo si o transforma intr-o natanga ce ingana la intrebari doar ultimele cuvinte rostite de cei ce o intrebau. Pe Leto nu o lasa sa nasca nici pe uscat, nici sub pamant, nici pe mare. Noroc ca altui zeu, lui Poseidon i se face mila de saraca femeie ce purta de fapt in pantec urmasii lui Zeus….si din iubire ii daruieste insula Delos ca adapost. Napasta o urmareste si pe frumoasa Io pe care Zeus, dorind sa o scape de furia de nestapanit a Herei o transforma intr-o junca (Doamne oare la ce s-a gandit atoputernicul zeu, cum de i-a venit asa o idee?)….bine-inteles ca femeia cand e geloasa e dusa de-acasa si mai ales daca e si zeita descopera inselaciunea si o goneste pe junca peste mari si tari. Dar dragostea invinge in cele din urma si Zeus o salveaza pe Io de abia in Egipt; Io naste pe Epafos si legenda spune ca el devine primul rege al Egiptului. Da m-am luat cu mitologia si doream parca sa scriu altceva.

Dar va rog inca o secunda …ca mai trebuie sa zic ceva: barbatii se pricep la mituri si la dragoste (cel putin in carti) nu-i asa? In aproape toate povestile scrise de barbati incepand de la Ovidius, Platon, Plutarch  trecand pe la ceva arabi continuand peste secole cu trubadurii francezi si facand salte marete pe la Chaucer, femeia iese in pierdere – amarata, cu fata in naframa, dandu-si seama ce a avut si ce-a pierdut; urmarita ca si vrajitoare – arsa pe rug sau decapitata – toate astea “in the name of love” .

Si totusi sexul feminin cu inima incapatoare nu se invata minte ghidindu-se parca dupa principiul “orice-ai face eu tot te-as place”. Or mai fi si ceva barbati pe aici dar se ascund bine in spatele rationalitatii masculine.

Iubirea cu sentimentul multidimensional al atingerii sufletului pare si chiar este o inventie a timpului modern. Antropologii din cartile pe care le citeam eu cu ceva vreme in urma relatau de mirarea nedisimulata ce se oglindea pe fetele si in gesturile popoarelor “primitive” cand erau intrebate de iubirea fata de femeia sau barbatul cu care isi imparteau ograda! Oare ce doreau extraterestrii astia de la ei, care nici nu aveau in vocabular acest cuvant! Se refereau poate la impartirea treburilor in familie? La cresterea pruncilor? Pe o minunata  insula indoneza (na uite ca spun si numele – “Sulawesi”) batranii locului numesc iubirea “boala celor tineri” si rad intelegatori in timp ce-te asigura ca “o sa-ti treaca puisor” si cobori tu din nori candva!

Parerile sunt impartite – unii psohologi ne indeamna sa iubim din tot sufletul – dar fiti atente (si atenti) asta tot din motive cat se poate de reale si clare. Cica dragostea ne face sa ne cunoastem mai bine, sa ne eliberam de frici si sa devenim vulnerabili – asadar sa parcurgem cu ajutorul fluturasilor in burta nimic altceva decat un drum initiatic in descoperirea de sine si sa renastem dupa aceea mai “batrani si intelepti”. Mai mult decat atat, spune un psiholog  german (Arnold Retzer) in cartea sa ca, iubind ne dam seama ca indragosteala nu tine o viata si ia alte forme (care???)- deci e o alta excelenta modalitate de a colectiona experienta de viata. Iubirea ar fi o temporara eliberare de realitate si ca pur si simplu aceasta pierdere a contactului cu pamantul de sub picioare ne-ar face “fericiti”. Si cica daca nu faci asta esti chiar tu responsabil pentru propria nefericire. Eu zic ca nefericirea vine si asa in momentul  destramarii legaturii pe care tu o credeai “pentru totdeauna”!Unele cercetari bazate pe sondaje ale vietii de cuplu – (imi cer scuze dar ca sociolog cu diploma sunt avida dupa topuri si grafice) afirma ca din “100 de relatii noi incepute , dupa 6 luni de zile 40 dintre ele s-au destramat deja. Dupa 2 ani bilanta arata si mai rau” (Profesor Hassebrauck, in “Alles über Liebe”).

Si chiar asa o fi? Trece dragostea cum afirma Beigbeder in trei ani? Sa renuntam de la inceput la indragosteala si sa insemnam pe lista dupa care ne analizam potentialul partener, chestii foarte reale ca si situatie materiala (ei asta nu ar fi ceva nou), potenta si virilitatea – si in functie de asta posibilitatea de a intretine, hrani  si creste urmasi sanatosi?

Sa pornim asadar de la inceput “side by side” foarte pragmatici, cu un plan dinainte stabilit, eliberate/i de orice iluzii ca pe aceasta cale sa dobandim fericirea?  Si atunci chiar asa- de cata indragosteala are nevoie dragostea?

P. S. A- da sa raspund la intrebarea “cum mi-am intalnit sotul”? Mi-a spus direct -” ai cei mai frumosi ochi de caprioara pe care i-am vazut vreodata!” Vorbea serios, nu zambiti! (mi-a mai spus si oftalmologul in timp ce-mi cerceta foarte concentrat ochii la un aparat complicat  – eu avand niste fluturasi in ochi la acea vreme, nu in stomac). Iar eu pentru ca am aveam dovada stiintifica, mai sus amintita  (nu zambiti din nou, fiti pentru Dumnezeu serioase/seriosi) am fost pe loc indragostita. Si asta numai pentru ca “love makes the world go round”. Sau?

“O calatorie alaturi de celalalt”.Afectivitatea. Dragostea ca fenomen social

(O calatorie alaturi de celalalt, Alin Gavreliuc , Edit. Universitatii de Vest, 2002)

Pentru ca a-ti face ordine in biblioteca echivaleaza la mine si cu “a-ti face ordine in viata psihica” si redeschiderea vitrinelor gandurilor, mi-am permis sa va redau niste citate din diferite carti de psihologie. De data aceasta nu am “atasat” nicio interpretare personala. Si dupa ce ati citit, ganditi-va cum ne raportam noi la cele scrise. De ce avem navitatea a credem ca dragostea noastra este unica, irepetabila si pana in vecii vecilor? Poate ca avem nevoie de povesti cu “happy – and…”care sa ne duca ai departe? Va cedau voua condeiul electronic  si va invit sa scrieti propriile idei, comentarii pro si contra, adaugiri. Cum ar suna cuvintele teoretice de mai jos in practica, in viata si iubirea ce pulseaza uneori peste granite, varste si reguli sociale?  Bate viata teoria? Va astept povestea pe marginea acestui subiect propus.

“Omul nu se raporteaza indiferent la realitate, dimpotriva, obiectele, fenomenele, evenimentele care actioneaza asupra lui au un ecou, o rezonanta in constiinta sa, trezesc la viata anumite trebuinte, corespund sau nu nevoilor lui, ii satisfac sau nu interesele, aspiratiile, idealurile. Intre stimulii interni (pe care i-am reunit sub denumirea de motivatie) si realitatea inconjuratoare au loc confruntari si ciocniri a caror efecte sunt tocmai procesele afective. In timp ce aprobarea sau satisfacerea cerintelor interne genereaza placere, multumire, entuziasm, bucurie, contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplacere, nemultumire, indignare, tristete. In cadrul proceselor afective pe prim plan se afla nu atat obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul in sine este important, ci relatia dintre el si subiect, pentru ca numai intr-o asemenea relatie obiectul capata semnificatii in functie de gradul si durata satisfacerii trebuintelor. Aceasta ne ajuta sa intelegem de ce unul si acelasi obiect produce stari afective variate unor persoane diferite.  (…) Chiar la una si aceeasi persoana, un acelasi obiect produce stari afective diferite, evident in momente diferite, deoarece o data ce el a satisfacut integral cerintele persoanei respective, altadata partial sau deloc. Relationarea unica sau repetata a individului cu diverse obiecte, fenomene, persoane se soldeaza cu construirea treptata in plan subiectiv a unei atitudini, a unor pozitii fata de acestea, atitudini ce pot fi oricind redeclansate.

Desi strans legate si in interactiune cu toate celelalte fenomene psihice, procesele afective au propriul lor specific. Astfel, spre deosebire de procesele cognitive in care omul opereaza cu instrumente specializate  (…) , in procesele afective e l reactioneaza cu intreaga sa fiinta. Afectivitatea este o vibratie concomitent organica , psihica si comportamentala, ea este tensiunea intregului organism cu efecte de atractie si respingere, cautare sau evitare.  (…) Afectivitatea reprezinta rezonanta lumii in subiect si vibratia subiectului in lumea sa. Ceea ce conteaza nu sunt potentele si organizarea cognitiva a indivizilor, ci organizarea lor motivationala, raportul obiectului cu necesitatile , cu gradul lor de satisfacere.  (…) Proprietatile proceselor afective sunt polaritatea (tendinta acesteia de a gravita fie in jurul polului pozitiv, fie in jurul celui negativ), intensitatea (indica forta, taria si profunzimea de care dispune la un moment dat trairea afectiva), durata (intinderea, persistenta in timp a acestora indiferent daca persoana sau obiectul care le-a provocat, sunt sau nu prezente; un sentiment poate dura un an, doi sau toata viata, o emotie poate dura cateva ore sau cateva clipe), mobilitatea (exprima fie trecerea rapida in interiorul aceleiasi trairi emotionale de la o faza la alta), expresivitatea (capacitatea de a se exterioriza, de a putea fi “vazute”, “citite”, “simtite” (Psihologie, Paul- Popescu Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Cretu, Edit Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994, p. 114).

“De altfel, mai degraba decat un studiu al dragostei ca intreg, cercetarile pe care le vom evoca vor participa la dezvaluirea unor fatete ale dragostei, prin combinarea carora vom izbuti, poate, sa deslusim macar metabolismul celei mai acaparante si roditoare angajari umane fata de “celalalt”. (…) Indiscutabil, atractia reprezinta un temei al dragostei, dar intre cele doua ipostaze diferite exista o serie de stadii intermediare care pot sau nu sa transforme atractia in dragoste. Oamenii se simt indeosebi atrasi de similarii lor (…) iar tiparul unei legaturi fuzionante il constituie, cel mai adesea, o modalitate de relationare cu celalalt dobandita in socializarea primara, numita de psihologi stil de atasament.

(…) Cand suntem alaturi de persoana de care suntem atrasi peste masura, simtim cum inima ne bate cu putere, mainile pornesc intr-un tremur usor si, privindu-l in ochi pe celalalt, descoperim ca este la fel de imbujorat ca si noi. Foarte probabil, suntem indreptatiti sa gandim in acele clipe: iata valul dragostei! Prin urmare, o stare reciproca de excitabilitate (registrul psihofiziologic) se traduce cognitiv prin calificativul “suntem indragostiti”. Nu este la mijloc nicio aporie, ne atrag atentia psiholgii; pentru a se recunoaste indragostit, subiectul trebuie sa parcurga doua stadii succesive: atractia fata de partener sa declanseze o stare de exictatie psihofiziologica si, cel mai important, subiectul sa interpreteze trairea ca fiind “dragoste” – desigur, conform definitiilor sociale a ceea ce este dragostea, care sunt si ele incarcate de istoricitate si modelate cultural. Altfel spus, daca partenerii nu vor califica in termenii indragostirii starea de excitatie, atunci nu vor trai nicio emotie aparte. Dragostea nu se poate intrupa, iata, decit in urma unui proces cognitiv de evaluare si atribuire, in care, daca furnizam o explicatie nonemotionala pentru starea de excitatie, rezultatul nu va fi trairea unei emotii puternice. Bunaoara, daca apreciem ca bataile inimii sunt datorate faptului ca tocmai am urcat scarile pentru a ajunge la apartamentul celuilalt, tremurul mainilor faptului ca nu ne-am odihnit indeajuns, iar obrazul imbujorat al partenerului frigului naprasnic de afara, e foarte probabil ca nu vom ajunge la concluzia ca ne-am indragostit”. ( O calatorie alaturi de “celalalt”, Alin Gavreliuc, Edit. Universitatii de Vest, 2002, p. 188)

Paris, candva in aprilie

M – ai intrebat daca sunt fericita. Cât de ușor ai pronunțat acest cuvânt! Cu câtă nepăsare! Un cuvânt folosit la suprafață, de ocazie. Utilizat de cei care nu au invatat sa fie fericiti. Ușurința cu care s-a desprins de pe buzele tale m-a făcut să rămân încremenită pe acel scaun, lângă fereastra spre orașul ce odată parcă îmi aparținuse. Aș fi vrut să-mi adun toată hotărîrea și să te cuprind, să te zgâlțâi atât de puternic încât acest zâmbet, aceasta atitudine studiată să-ți dispară de pe față. Și să o luăm de la început.

Tu chiar nu ai înțeles nimic din toată istoria noastră? Cum poți afirma atât de natural fericirea parcă ar ficeva care o poți atinge de câte ori ai chef, ca pe ceașca de cafea în dimineața de după un somn agitat, ca picătura de ploaie care ți atige degetul și-ti lasă carnea infiorata! Tu nu ai înțeles nici acum, după atâta amar de cuvinte schimbate între noi, după înșiruiri de evenimente fapte si atingeri….că fericirea mea era strânsă într-un singur moment că în tine am simțit gustul unei vieți ce ar fi putut să fie reală, mereu autentica si plina. Si vii acum să mă întrebi dacă sunt fericită? Nu dragul meu, la mine fericirea nu funcționează tot timpul. Nu m-am priceput niciodată la citit indtrucțiunile, mă gândeam că și ție-ți place să le ignori! Și acum te găsesc atât de schimbat. Ai intrat perfect în masca sociala si uite ca acum metamorfoza este completa!

Mi-ai spus că  iau totul prea în serios. Că mă iau pe mine prea în serios. Poate de fapt doreai să-mi reproșezi că sunt prea incomodă. Că în toate calitățile mele am o mare lipsă : nu sunt comodă. Pentru că, nu-i așa, un bărbat modern, aflat mereu pe drumuri cu contracte importante de încheiat, cu programe de predat la termen, cu o echipă de condus are nevoie de cineva care să-l susțină, să-i zâmbească mereu frumos și neobosit. Dar eu nu, eu nu eram aceea care se supunde dorintei supreme a stapanului perfid in ale dragostei. Bine-înțels, nu mi-ai spus toate acestea în față / – educația ta burgheză, desăvârșită nu și- ar fi permis aceste scăpări! M- ai lăsat să înțeleg printre zâmbete în colț de gură, prin tăceri prelungite in timp ce-ti fumai tigara. Știu, uneroi în nopți ca acestea, când mâinile noastre se ating uitându- și promisiunea de a ignora, în nopți ca acestea regreți.

Dar cat de abrupta a fost căderea! Cât de dureroasă a fost desprinderea de tine. Cel mai mult m-a durut atunci când mi-am dat seama că imaginea pe care eu mi-o făcusem despre tine era doar o amarnică închipuire a unei femei îndragostite  al cărei unic păcat a fost acela de a crede în iubire. În acea iubire unică si superbă ca un inel turnat din metal prețios!

Bye-bye, Bad Boy!

Sa luam un scenariu simplu: ea, sa o numim Ana ca pe prima femeie! Moderna, desteapta, frumoasa intr-un fel aparte. Cu o facultate (sau doua) la activ, cu angajati in subordine. Nu castiga tocmai rau – atat incat sa aiba grija de ea si sa-si permita din cand in cand un weekend rasfatat intr-un oras frumos al lumii. E neaparat inteligenta. Nu o toapa ci  o tipa complexa si interesanta. Conduce bine (obligatoriu la fel de bine ca un barbat)! Cu picioarele adanc infipte in pamant in ceea ce priveste slujba dar cu visuri romantice in ceea ce-l priveste pe el. Cam pe la 30 de ani.

Un EL nu exista – sau inca nu l-a gasit, desi de la un timp a renuntat la idealuri si e dispusa la cateva (nu foarte multe) compromisuri. A mai avut relatii, poate a trecut si printr-o iubire mai cu tenta de mutat fierul de calcat si televizorul impreuna. Dar pana acum orice relatie a ei s-a dovedit a functiona dupa principiul “atat de grozava si adio!” iar barbatii s-au dovedit a fi adevarati “bad boys”.

De ce o femeie ca Ana, care are sub control toate celelalte domenii ale vietii ei, da tot timpul peste tipul neprotrivit?O fi pur si simplu ghinion? Sau intamplare? Ori Cupidon are sageata cam tocita?

Sau isi poarta femeile vina activa, fiind recidiviste cu cazier in gasirea barbatului greu educabil? Poate ca, fiind ele insele cu o cariera infloritoare si ducand greul zilei de una singura, isi cauta parteneri la fel de rasfatati de reusita, parteneri inconjurati de o aura de incredere in sine! Numai ca acestia de obicei “stiu ce ofera” publicului feminin si isi inchipuie ca nu vor sta mult pe uscat pana o alta apare- atunci de ce sa se mai dea peste cap sa le satisfaca si altcumva decit orizontal? Barbatii siguri pe ei au alte griji – de exemplu schimbarea masinii de culoare neagra cu una de culoare rosie si cu mai multi cai putere ca e pe cale sa imbatraneasca si mai trebuie sa impresioneze si cu altceva cand acel ceva nu mai functioneaza la o simpla apasare (poate nu stiu ca o femeie matura nu poate fi impresionata asa de usor (numai) cu un Porsche?!)…sau de exemplu nadusesc la urcatul pe scara abrupta a carierei de manager sau mai rau…sunt preocupati de cate goluri a inscris Poli Timisoara in meciul de ieri…barbatii zilelor moderne au program foarte incarcat!

Nu cred ca femeile, dragele de ele, se uita prima data la cat de blond e alesul inimii si cum calareste el voincel valul si nici nu cauta musai vreun brunet “latin lover”. Cred ca mai mult caracteristicile psihice sunt alea ce le dau peste cap sau in functie de caz, pe spate!

Vina o poarta, spun psihologii, modelele de relatii sexuale avute anterior. De exemplu prima mare iubire care s-a incheiat (fix) in punctul maxim al desfasurarii ei sau colegul de banca care nu te-a bagat in seama nicidecum. Sau modul de relationare al parintilor are de-a face cu relatiile tale esuate (psihologii astia merg non-stop pe aceleasi linii)! Si de aici se pare ca se naste dorinta ca din tipul pus pe flirt sa iasa un tatic model si  relatia sa continue pana intr-un totdeuana femeiesc.

Se pare insa ca femeile aflate intr-o astfel de situatie gen “fata buna intalneste baiatul rebel” pot chiar sa atinga idealul de relatie dorit.  Asta numai daca urmeaza sfaturile terapeutului relational si isi planifica minutios fiecare pas de amor. Astfel analiza la rece a celorlalte relatii esuate ar trebui sa stea la rang de punct 1 (Dr. Michelle R. Callahan in Are you …Ms Typed?). Un alt specialist in relatii (Dr . Stefan Woinoff) e convins ca femeile oricit de moderne si emancipate ar fi, isi pastreaza inca o imagine invechita si naiva a partenerului ideal ….cea din primii ani ai adolescentei, in care se visa la cai verzi pe pereti…pardon  – la cavalerul pe cal alb si la o never ending story.

Si atunci ce ramane de facut intreb eu in fata surplusului de carti ce sfatuiesc care mai de care si obligatoriu planificat?! (parca nu functiona chestia cu “in dragoste si razboi nu exista reguli??!!!)

Sa ne analizam propriul eu modern, sa ne gandim ce tip de relatie am vrea si care sunt pasii de parcurs, sa fim mai realiste si dispuse la compromis spun de la distanta invatatii relatiilor .

Chiar si asa, apeland la efort psihic si ratiune, drumul pare insa cam alunecos si nesigur pentru femeile ce dau mereu de un alt “bad boy”. La urma urmei, nu cumperi o masina ca sa te ghidezi dupa criterii germanice de genul consumului redus, al pretului mic si al sigurantei. Femeile mai vor si o floare sau doua desenate pe capota, nu?