Profil de femeie

M-am intors de pe drumuri de vis, m-m intors din mijlocul lumii, m-am intors de la sfarsitul ei. M-am gandit mult la voi, cele care ma cititi, m-m gandit la voi cele cre visati impreuna cu mine, cele care ma aprobati sau dimpotriva randurile mele va lasa indiferente. Inainte de a pleca avem indoieli asupra cuvintelor insirate aici sau in alte foi electronice si nu mi asteptam niciun raspuns…pote eram dezmagita ca ele, cuvintele nu au ajuns, nu au schimbat hotarari si sentimente. Poate mai asteptam un raspuns din parte celor demult plecati…desi ele sunt de obicei prea tarzii si de cele multe ori putrede.

Acum, intorcandu-ma inpoi in miezul lumii si vietii stresate, mi-am dat sema cata nevoie am sa scriu, sa impartasesc cu voi. Cata nevoie am de voi pentru a supravietui moral si sufleteste. Nu pentru a transmite un ultim semnal de avarie…ci pentru ca noi ne avem unele pe altele -  iubirile se sting si apar altele, unele sunt mai mult imaginate de noi, barbatii se duc si nu se mai stie daca au chef sa se intoarc si daca se intorc nu mai stii cum sa-i intelegi (cine zicea ca noi suntem sexul slab sa se ascunda sub masa! ).

Citeam undeva ca putem masura magia unei prezente dupa tot cee ce dispare odata cu ea. Poate va ganditi la vreo iubire prierduta, uitata, regasita, la vreo iubire imposibila. Aveti tot dreptul si tot momentul. Eu ma gandesc la prietena mea. Cu care am vazut cel mai superb rasarit de soare la 11. 000 m altitudine. Cu care am impartasit emotii, lacrimi, bucurii, uimiri, cu care am stat in tarziul unei nopti indiene si am povestit la mii de km departare – de tara noastra. Si de oamenii ei minunati…si de voi. Si caruia i-am tinut mana atunci cand amintirile au infiorat-o. Si care mi-a tinut mana si oferit sufletul ei atunci cand am fost strivita de imanentul starii, vietii mele, intamplarii.

Ochii ei se lumineaza cand vad minunea florii, ochii ei se intristeaza si se umplu de amar cand vad raul, saracia, neomenia. Ochii ei se inrosesc si lacrimi sarate i se preling pe fata delicata. Simona iubeste curat, Simona are o viata interioara fabuloasa. Simona este prietena mea. Prietena mea este o fiinta superba, o fiinta pura, o fiinta adevarata. Mi -a promis ca atunci cand vom fi batrane si ridate si nimic nu ne-a mai ramas pe lumea asta – nu parinti, nu iubiri, mi-a promis ca va fi aici si nu ma va lasa sa imbatrnesc stinghera intr-un azil german. Ma va lua si imi va arata tersa ei plina cu flori si maretia soarelui de la noi din tara. Si eu i -am promis ca voi fi acolo pentru ea si voi face tot ce-mi sta in putere sa mai avem astfel de momente cu rasarit si apus de foc. Si o cred ca isi va tine promisunea, ma crede ca voi fi langa ea.

Suntem trecute amandoua, suntem trecute toate de aici prin stari, nestari, spatii si necuvinte. Prin tristeti cat si pentru alte vieti, prin mici bucurii, dar bucurii adevarate. Am vazut si trait multe, ai zice ca nimic nu ne mai impresioneaza. Vedem inefabilul altora, intelegem fosnetele mintii, pricepem orice gest, ii cunoastem semnificatia. Si totusi viata nu ne-a inrait, nu ne- a acrit privirea, incetosat mintea si ruginit sufletul. Mergem mi departe infruntand cu un zambet viata si acceptand-o asa cum e ea, incercand sa facem din ea sclipiri de momente unice. Traim plenar dar mai important -  traim demn.

Un vechi proverb hindus spune ca o femeie are puteri magice. La simpla ei atingere pomii infloresc in flori unice, magnifice. Eu spun ca ne avem dor pe noi, femeile. Am vizitat o tara in care femeile au avut si mai au multe de indurat. In care, daca esti femeie trebuie sa platesti un dar sotului si familiei lui ca ai avut nenorocul (eu as spune marea sansa) de a te naste femeie. Si cu toate acestea, am vazut femei unice, minunate. Femei ce zambesc larg, luminos chiar daca le-a fost interzis sa iubesca, sa traiasca asa cum le-ar fi purtat visurile lor adiate de vantul bland trecand prin sari – ul colorat in portocaliu. Zambeste atunci cand ti-e mai greu, cand sufletul ti-e sfasiat. Ce poate fi mai greu? O femeie poate sa faca asta. De cate ori esti la pamant, de cate ori ti-e greu si nu mai poti, de cate ori esti bolnava, de atatea ori ochii in care iti oglindesti amarul sunt cei ai unei femei. Ciudat, sunt sigura ca si tata facea asta, dar de cate ori am avut febra mare ca si copil, mi-o amintesc pe mama stand nopti albe langa mine si cantandu-mi “Lui, lui ca puiu nu-i, e – n crangul Sibiului”. Si ochii ei erau pierduti in ceata si rosii. Aceiasi ochi ingrijorati ca ai prietenei mele Simona. Mama a facut mari sacrificii, mama nu si-a luat ani in sir haine noi si ciorapi din matase si bijuterii – numai ca eu sa iau meditatii si sa trec la matematica – ca nicicum nu se lega de mine aceasta materie prea fixa. Mama a plans la nunta mea. Poate o durea sufletul ca ma duc asa departe, singurul ei copil, dar mi-a spus ca orice ar fi, inima ei merge cu mine si daca mie mi-e bine i-e si ei bine. Alti ochi de profesoara mi-au oferit la terminarea facultatii o pozitie pe meritele mele in cadrul Universitatii. Si mi-au spus ca sunt deosebita si ca ochii ei imi vor urmari cariera si vor avea grija de mine. Ochii ei ma citesc si acum inlacrimati de fiecare data cand postez ceva aici sau in alte pagini. Tot ochi de femeie m-au invatat cum sa ma machiez si au plans cu mine cand prima mare iubire a iesit din viata mea si nu s a mai intors – dusa a fost. Alti ochi de femeie il asteptau pe el, singurul barbat dorit.  Ochii matusii mele, da  ei mi-au cunoscut durerea din suflet, ochii ei au plans golul din noi. Ochii Cristinei erau tristi in seara din Amsterdam atunci cand i s-au dezvaluit adevaruri pe care ochii ei frumosi, albastrii nu doreau inca sa le creada. Si am plans cu ea in tara straina si am ras cu ea in dimineata rece. De curand a vazut alti ochi minunati – cei ai Danielei. Si oricite cazuri de divort ochii ei au vazut,  tot mai cred in iubirea adevarata, curata. In viata frumoasa si lina.

Ochii cititoarelor mele ma urmaresc acum. Pentru ca da, de cate ori esti jos, e o femeie care e alaturi de tine. Si oricit de dragi si iubiti ne-ar fi ei, nu pot pricepe adancimea ochilor nostri. Nici sensibilitatea sufletului nostru. Nici respiratia si nici nu pot deslusi pe deplin acea privire ce i-o adresezi. De rugaminte, de iertare, de pasiune, de durere, de strigat, de frica, de tremur, de duiosie, de dragoste imensa, de chemare, de implorare, de onoare, de tristete, de parasire, de gol, de prapastie, de intarziere si de prea tarziu, de muscatura, fara de pata, fara de regret, de cadere, de cast, de galaxie…pentru ca ei, barbatii stiu sa ne rascolesca sufletul…dar nu ochii. Nu, ei nu stiu. Doar o femeie duce cu ea acasta taina.

http://pescarideluna.blog.com/

Lume nebuna, nebuna, nebuna

Lumea asta innebuneste. A inceput totul pe cararea din spatele casei – drum romantic, printre castani si ziduri seculare numai bune de plimbat cainele la treaba mica. Problema e ca minunatul meu latrator arata ca un caine….si nu ca un copil sau ca o batranica cu rolator. Cainele nu musca (numai oamenii rai – si eu am incredere in instinctul lui – si asta mai ales da cand a marait pentru prima si ultima data  in viata lui de caine o persoana  pe care ce- i drept, nici eu nu as fi bagat-o la san). Cainele meu nu latra (numai cand e in casa si necunoscuti se posteaza in fata usii- isi ia asadar in serios atributiile de pazitor). Cainele meu asculta (destul de greu si numai de mine). Cainele meu nu lasa prea multe urme (alea pe care le lasa sunt stranse de subsemnatara in mod foarte civilizat si dupa norma  – asta e, ai patruped ai responsabilitati). Cainele meu plateste taxe la stat si asta in functie de greutate si inaltime.

Cainele meu nu ia prea mult loc pe acest Pamant – dar problema altora e se pare ca ia fix locul de pe cararea din spatele casei. Sa nu va inchipuiti ca este prea ingust acolo- nu, ar putea sta unul langa altul o batranica cu rolator, doi copii, un biciclist, un batranel cu ceapa in mana tocmai cumparata de la taranii (moderni,globalizati, austeri, germani) de pe piata (la fel de moderna si sterila). Si toti cu ambele brate intinse larg…si tot ar mai fi ceva loc pentru un caine si o pisica.

In concluzie…o multime de spatiu pentru fiecare pe aceast drum devenit de acum celebru. Si uite ca nu e chiar asa.

Intreaga noastra societate vestica (si nu numai – ce sa mai vorbim de culturile in care nici nu-l atingi pe unu ca cica tu esti mai cu mot pe cap, sau pe frunte, sau mot rau in buzunar- dar propagi mantuirea in alta viata si prin forme de meditatie divina- asa ca sa-l impingi, scuzati- orientezi blandsi cu mare buna-vointa spre autodisciplina)…..ma rog, toata aceasta lume ce viermuieste se bazeaza pe solidul principiu al evitarii- cand ti-e prea ingust, cand te crezi mare si tare (ori  cand chiar esti) sau cand vezi unul mare si tare si nu mai stii cum sa fugi de spaima….sau pur si simplu ai mintea la cap si eviti neplacutul… asadar si prin urmare, evitarea impactului e cuvantul ce orienteaza bunul mers al societatilor europene sau pe unde s-ar afla ele pozitionate spatial.

Cainele arata uneori doar mare si tare dar saracul de el nu e atat de dezvoltat din punct de vedere al capacitatii intelectuale ca si o batranica cu rolator sau unul ce face disperat jogging (ma rog, faza cu dezvoltarea intelectuala a animalelor in comparatie cu umanoizii ramane de discutat). Cainele sta uneori asa….ca magarul la poarta noua…si asta in mijlocul cararii cu pricina (legat insa de lesa, se subintelege). Si uite ca uneori asa se intampla ca vreun sportiv bine dotat sau vreun biciclist foarte grabit incepe disperat (chiar de cum aterizeza pe alee) sa-mi trimita semnale: ori cu suport mecanic ori apeland la  extremitatile corporale din dotare – de ai crede la prima impresie ca saracul are cine stie ce ce boala netrebnica.

Unii, cei mai multi daca ma gandesc bine isi chiar folosesc corzile vocale in asa hal de sperie perechile de porumbei pacifisti adunate  pe garduri.

Cei mai hotarati si nabadiosi sunt categoric batraneii pe bicicleta tip ultimul racnet: el cu vreo harta in mana si ea avand la cingatoare langa telefonul mobil  salvatoarea sticla de apa, cosuletul de pic-nic ancorat pe roata din spate si amandoi cu castile de protectie indesate pe cap, casti  cu reclama vreunei firme recunoscute. Nemultumiti ca nu am sarit (cronometrat de  rapid) in tufisul de pe margine si nici nu mi-am apucat (in timp record) si potaia de coada, batraneii se pun sa ma ameninte cu vreo citatie la comuna si cu amenda usturatoare ca le-am ingreunat cursa spre rai. Si- si continua bombanind drumul….

Cum v-am zis, de aici a pornit totul. Cu inimile inca batand ca nebunele dupa spaima saritului in tufis, cu patrupedul traumatizat pe viata,  ne revenim incet – incet si mergem agale mai departe (dar atenti amandoi, om si jivina la toate semnalele ca ar putea sa ne puna in pericol integritatea corporala). Si incep sa meditez si sa filozofez despre viata, libertate, egalitate, omenie si toate fatadele lumii – ce-i drept, toate bine puse la punct cu machiaj de firma si permanent….dar asta pe alta zi – chiar nu am chef sa va stric week-endul.

Weekend placut si feriti-va pasii!

Robotul perfect

Zilele trecute de abia il asteptam pe barbatu-meu sa vina de la birou ca aveam atatea noutati sa-i povestesc. Deja cand animalul de casa, cel mai bun prieten al omului, se indreapta spre intrare si da din coada stiu ca va aparea si alesul inimii. Si uite ca-i se iveste umbra mareata in fata usii. Pe pozitii start….ba nu, e mai bine sa astept putin ca sa-l las sa-si traga sufletul. Omu intra…. ma saruta duios da si oarecum absent pe frunte ca si cand i-ai saruta pe plozii casei bucurosi ca n-au mutat peretii si bagat pisica in cuptor in lipsa ta.

Il las sa-si revina putin si cand consider ca a sosit momentul atacului ma indrept spre el….sta pe canapea, la relaxare, televizorul inchis si telecomanda inca pe masuta. Oh la la, momentul perfect zic eu in sinea mea….”barbate”…..”hm” raspunde barbatul pierdut in visari cotidiene. Nu ma las descurajata….”barbate (spun eu mai duios), trebuie sa vorbesc ceva cu tine, nu e nimic grav (il asigur dinainte ca sa nu faca iara vreun atac de spaima …la cate am eu de spus, nu-i mirare, sarmanul)….el intoarce capul spre mine si ma priveste asa lung, fara vreo expresie care sa ma ajute sa stiu cum sa actionez mai departe…asa putin plictisit (sau obosit saracu? ma gandesc eu invadata de remuscari egoiste)….el spune “hm….”ei na asa ceva nu merge, ma infurii pe loc….eu il astept sa vina, sa-l coplesesc cu toata iubirea mea de manager de familie…si el nu poate mai mult decat un “hm” si un alt “hm”. Acum inteleg toate casnicele din lume ce se simt neglijate si se duc pe tocuri  la shopping de inecare a amarului….macar daca nu pot sa vorbeasca cu el sa vorbeasca cu cardul lui bancar…nu mai pot si rabufnesc, eu temperament vulcanic in fata calmului (aproape) nordic….”stii ceva, sa-ti fie asa putin rusine, macar data viitoare cand vreau sa comunic cu tine sa arati si tu asa putin mai preocupat si sa nu ma mai privesti ostil”….inchid si deschid pumnul, imi dau parul de pe fata la o parte, il amenint verbal si…in prag de usa, inainte de a o tranti (bine inteles) ii spun, stapana pe mine “multumesc de interesul pe care mi-l arati”. Poc usa trantita de se cutremura din radacini casa veche.

…………. ma duc in alta camera (doamne ajuta ca avem mai multe unde sa nu ne incrucisam in anumite momente drumurile noastre toate)….ma trantesc pe fotoliu si citesc un interesant articol tehnic…despre roboti.

O da, interesant intr-adevar. Cercetatorii chinezi avanseaza de minune si in cativa ani robotii o sa devina din ce in ce mai umani, o sa preia importante functii sociale: o sa aiba grija de copii in gradinita si scoala (“cu placere le ofer locul meu”), o sa faca curatenie de mii de ori mai bine ca orice femeie casnica (“o, articolul asta devine din ce in ce mai interesant”). Problema se pune insa, spun specialistii, ca pentru a fi acceptati de oameni, robotii trebuie planificati cu ceva insusiri omenesti…adica intelegeti voi…sa mai planga si ei, sa invete sa tranteasca usi, sa se mai uite si in alte directii cand oamenii vorbesc cu ei nu asa…atent si lung ca cica e impoliticos si deranjeaza…asadar si prin urmare trebuie robotelul sa invete asa acolo, cateva expresii faciale umane. Daca omul e rau cu el, trebuie si robotul sa raspunda cu aceeasi moneda si sa nu stea asa  ca magarul la poarta noua,  sa nu stie ce sa faca- pentru ca,  cica e demonstrat ca fiintei umane nu-i place sa fie tratata cu indiferenta – si indiferenta o face sa fie si mai nervoasa si agresiva. Mai mult decat atat, robotul trebuie sa invete sa se apere cumva  cand e tratat in mod incorect (exemplul din articol – un robot trebuia sa-i invete pe niste nazdravani nu stiu eu ce limba complicata si nordica, iar micii balauri in loc sa stea acolo cuminti aliniati in fata profului – robot, au inceput sa-l demoleze….ei da asta a tinut pana cand robotul a fost reprogramat si atunci sa te vezi ce sperieti a bagat el in monstruleti si cum au invatat ei harnic limba imposibila!!!). Robotul om o sa trebuiasca sa invete sa rada mai uman, sa planga si mai uman, sa-si ceara scuze intr-un mod foarte convingator uman….eventual sa invete sa spuna “imi pare rau ca uneori reactionez asa si stiu ca traiul cu mine e deseori complicat dar, te rog iarta-ma, sunt la urma urmei si eu doar o fiinta umana”.

Bun articol zic eu acolo pe fotoliul meu, observand inca imbufnata ca partenerul in casa nu a venit sa vada daca nu mi-am facut bagajul si sunt deja in plina mutare…eh, cu mine nu se stie niciodata, v-am zis mai sus…comportament latin! Na bun, pai poate a picat la tanc acest articol. Ma duc in sufragerie unde inca sotul statea la relaxare dupa extenunata zi  in care barbatii invart globul. Spun….”barbate”….el insa acum era cu telecomanda in mana si zice “hm”….ma postez in fata televizorului (oho, pericoloso da inca nu sunt actualitatile cu rubrica de sport) si-i zic cum m-a invatat interesantul articol tehnic: “”imi pare rau ca uneori reactionez asa si stiu ca traiul cu mine e deseori complicat dar, te rog iarta-ma, la urma urmei sunt si eu doar o fiinta umana”.

Si zambesc intelegator. Si minunea se intampla . Barbatu grai “am venit de cateva minute, lasa-ma sa ma linistesc putin si apoi vorbim…cat vrei tu”…sa fie oare acest “cat vrei tu” spus cam ironic ma gandesc eu in sinea mea….dar na, am citit articolul, sunt putin mai desteapta cu stiinta lumii acum….zambesc duios…imi aduc aminte de ultimul aliniat din miraculosul articol “modul de a reactiona al unui robot nu trebuie sa fie foarte complex, doar anumite gesturi si reactii spuse la momentul potrivit pot sa trezeasca sentimentul ca este inteles” .

Punct.

Celalalt

O femeie intre doi barbati – nicio carte nu descrie acest conflict interior atat de sarmant si tumultos ca si cartea lui Henri – Pierre Roche, Jules et Jim. Probabil ca autorul francez s-a inspirat din propriul Menage a trois cu Helen, sotia scriitorului german Franz Hessel.

Jules si Jum – si Kathe. Doi prieteni iubesc aceeasi femeie- si asa incepe una dintre cele mai renumite, complicate, discutate, criticate si adulate povesti de dragoste a literaturii.

Cum se simte citind-o? Ca un vis, ca o metafora a dragostei, ce incepe in Parisul unei Belle Epoque, continua melodios si usor pana la inceputul Primului Razboi Mondial – ce desparte prietenii. Cei trei supravietuiesc razboiului, si cand Jim ii visziteaza pe Kathe si Jules in Germania…se intampla neintimplatul. Chimie, zambet, la vie en rose.

Francois Truffant, pune in imagini cuvintele din carte cu o superba si exotica Jeanne Moreau cu Oskar Werner si Henri Serre ce completeaza triunghiul conjugal. Una dintre repricile ce te pune pe ganduri: “…. intr-o relatie de iubire ar trebui cel putin unul dintre cei doi sa fie fidel…si anume celalalt”

Schimbare de perspectiva:  La cina Lisa il intreaba pe sotul ei, Peter daca crede ca doi oameni pot sa ramana impreuna pentru tot restul vietii si “nu-ti doresti si tu ca macar din cand in cand sa te culci cu altcineva?”. Cei doi sunt casatoriti de 25 de ani, ambii cunosc scucesul in profesie; doua personalitati contrarii dar nu-i asa…contrariile se atrag sau cel putin (dupa 25 de ani de casatorie) se completeaza ca roti unse ale unui mecanism.

Viata si moarte, iubire si parasire…Lisa moare si sotul  gaseste pe mailboxul telefonului celular dar si in computer urmele unui alt barbat. “Dragoste” -se numea titlul fisierului cu poze, marturii ale momentelor fericite si lispite griji (sau morala) petrecute cu celalalt.

O scena de film dar poate si o posibila scena de viata- de iubire, de tradare, de parasire. Filmul in regia lui Richard Eyre pune in lumina reflectorului intrebarea care poate nu multi/ multe si-ar permite-o pe buze: “se poate ca o persoana sa aiba cu mai mult decat un partener/a o relatie fericita…in acelasi timp?”

Pelicula se deruleza mai departe si Peter (Liam Neeson) trebuie sa accepte ca sotia lui l-a iubit, au avut ani la randul o casatorie implinita si nu ar fi vrut sa-l paraseasca. Dar in jocul iubirii era si umbra- era o promisiune- era Celalalt – Ralph (Antonio Banderas), pe care Lisa (Laura Linney) il cunoscuse intr-o calatorie de afaceri in Italia. Orbit de gelozie Peter se pune sa-l caute. Gelozia se schimba in dorinta de a intelege: ce a vazut sotia lui in acel barbat? Ce i-a lipsit in relatia cu el? Ce a cautat in plus?

“Intr-o casatorie fericita sunt de obicei mai mult decat doua persoane” afirma ironicul Oscar Wilde. Unde sunt granitele dintre “ceea ce trebuie” si ceea “ce simti”? Ce se intampla atunci cand “si te-ai dus dulce minune/si-a murit iubirea noastra…”….sau mai acut – ce se intampla cand intervine un “altul” sau o “alta” care-ti aminteste cum e sa simti, sa traiesti, sa iubesti din nou?

“Daca nu ai mai fi pentru mine, as pleca pur si simplu…si as incepe din nou”. Poate de aceea a plecat Lisa din viata lui Peter? Sotul incetase sa “mai fie in viata ei?”

Ce ramane? Un inefabil si cuvintele pe care le-am auzit  cantate odata in prag de vara instelata:

“On s’est connus, on s’est reconnus,
On s’est perdus de vue, on s’est r’perdus d’vue
On s’est retrouvés, on s’est réchauffés,
Puis on s’est séparés.” (Jules et Jim)

http://www.youtube.com/watch?v=dcVcwwo8QFE

“Dream as if you´ll live forever, live as if you´ll die today.”

A spus-o cineva care a trait repede si furios, care a luat de la viata tot ce ea iti poate oferi intr-un timp scurt. Care a iubit viteza vietii, tumultul ei rostogolitor. Nu vreau sa insist asupra vietii si carierei fulgeratoare a lui James Dean, nici asupra frumusetii lui atemporale si misterioase ce inca iti taie respiratia si nici asupra sex-appealului stilizat de tehnici hollywood-iene pricepute.

Acest citat mi-a venit insa in minte azi dimineata, in timp ce ma ridicam  din pat inca buimaca. Era spre lumina – ceasul in care demonii noptii sunt alungati, in care timpul parca se opreste in loc pentru cateva respiratii-  dar nicio razleata raza primaveratica nu se oglindea pe cerul diminetii. Si parca- (adica…nu, cu siguranta) o prelungire a visului inspre realitate mi-a amintit de diminetile cu soare, de obloanele ce se dadeau la o parte lasand sa se vada cerul, imensul cer de promisune albastra, de bine, si casele urcate pe deal, ingust bagate una intr-alta, de un portocaliu sclipitor in primele raze de “buna dimineata”. Am indepartat cu parere de rau gandul si m-am intors la recele meu statornic…iar aceast citat imi insoteste activitatea mea constiincioasa de “pregatit lectii pentru saptamana viitoare in scoala”.  As dori sa plec….sa-mi insoteasca marea pasii – sau macar fluviul imens din apropiere, sa zburd pe camp in primavara – dar ce rost daca frigul mai domina luncile, daca soarele e apasator—dar nu acea electricitate incarcata pozitiv, de furtuna si apoi soare din nou, ca un vartej al anotimpurilor, al sentimentelor, al ritmurilor vietii.

Si purtandu-mi gandul mai departe…nu ati observat si voi ca majoritatea oamenilor vorbeste din ce in ce mai putin de dorintele lor, de visurile si asteptarile lor? Si daca o fac, ele sunt legate mereu de case, masini si toale de firma …de posturi cat mai bune in care sa-ti oferi viata de dimineata pana seara la 8 – pentru binele companiei si implicit, (asta iti este asa numai sugerat pe sub mustata) pentru iluzia unei sigurante materiale.

Iar cei putinii- printre care ma numar si eu, cand vorbesc de o alta oranduire – nu cea in care sa domine secile profiluri psihologice si rapoartele de semestru, care isi doresc  o viata linistita in afara sistemului uns perfect – sunt considerati visatori, inadaptati, romantici si mereu nemultumiti (sau de nemultumit) si “out of fashion”? Parca trebuie si sa te simti vinovat/a ca nu visezi material, ca vrei sa te indepartezi (“dupa ce ai atins atatea”). Li se reproseaza ca se vaicaresc- cand ei de fapt au toate “conditiile la dispozitie” si sunt din ce in ce mai indepartati de ceilalti activi, cu suflu materialist, “perfect adaptati”.

Unde sunteti voi, cei care visati in pas cu mine, as intreba in gura mare?! Nu mai visam din cauza ca ne-a lovit realitatea, ca tinem parca prea mult la comoditatea vietii noastre, nu mai visam pentru ca e prea costisitor si sa visezi, ca duritatea trezirii din vis e prea crunta…nu mai visam si nu mai traim visul pentru ca ne temem de schimbare, de nou…nu mai visam ca nu mai avem posibilitate?

Voi la ce visati? Care sunt imaginile voastre mentale, care sunt nazuintele? Care este visul vostru cel mai de pret?

Cand te mariti, cand faci copii?

Inainte de “inceput” : Va felicit ca ati ajuns la aceasta postare (sunt sigura ca dupa indelungi ochiri prin hatisul blogurilor si numelor). Le felicit pe noile fete ce scriu, nu- mi intelegeti gluma gresit, e doar umorul meu negru.

Binecuvantarea miresei, inainte de prima noapte.

Cand de abia treminasem cu facultatea nu ma mai puteam salva de singura intrebare extrem de sacaietoare, adresata de matusa, unchi, bunica si toata turma rudelor tare tare indepartate…”Cand te mariti?” Era ca si un punct pe lista ce trebuia insemnat cat mai repede ca de nu expira si gata s-a dus treaba. Alaturi de “sa plantezi un pom si sa faci un copil”. A si ca veni vorba de asta,   de ceva vreme sunt supusa din nou intrebarilor la fel de exasperante ale matusilor, unchilor si rudelor deosebit de indepartate “cand faci copii, nu-i timpul, ce mai astepti?” Dar acum nu sunt numai cei ai familiei ci mai nou si cunostintele casatorite si cu copii pe care le vad din ani in Pasti si care inainte de a incepe tirul intrebarilor despre starea materiala si emotionala incep cu “Cand ai de gand sa faci copii?” – mai ales ca ele deja au tras niste cruci la aceste puncte de pe lista si ce mai ramane altceva decat sa le pui si altora intrebari deosebit de private…sau sa te bucuri ca si altcineva va trece prin nopti nedormite, scancete de bebelus, discutii interminabile despre cine e la rand cu schimbarea scutecelor, sedinte cu parintii si mutra invatatoarei- ca copilul a pus  lipici pe scaun si alte delicii ale vietii de familie. Cunosc perechi care au decis sa faca copii pentru ca asta si-au dorit cu disperare. Asta mi se pare mie presonal calea adevarata. Cunosc femei (din pacate prea multe) care folosesc copilul ca misel santaj. De parca asta e chimia ce tine un barbat langa tine o viata intreaga!  Mai cunosc femei care s-au decis sa faca copii pentru ca “imbatranesc” (la 29 de ani!!!) si mai incolo “nu mai au rabdare si nervi”.  Fals….dar nu am acum de gand sa tin predici despre buna morala. Fiecare cu ale sale.

De´ale casatoriei

Eu nu am copii (matusilor, unchilor si tuturor celor interesati – fiti atenti ca raspund  acum universal si global!!!) pentru ca nu s-a putut pana acum (vedeti ce inseamna sa puneti intrebari extrem de persoanale- primiti raspunsuri pe masura); si poate tot raul e spre bine, aceasta stare de fapt m-a obligat sa reflectez adanc asupra temei. Lucrand zi de zi cu copiii (e o meserie extrem de stresanta dar  te implineste- deoarece simti ca dai ceva, ca realizezi ceva, ca contribui la ceva) vad cat de usoara e granita dintre “educare” si “a lasa doar sa creasca” – cum se intampla la mult mai multe cazuri decat va inchipuiti.  Uite ca sunt si extrem de sincera, (inca) egoista si parca-mi mai vine de a ma plimba prin lume si a dispune de timp dupa bunul meu plac! Dont blame me for this, voi nu v-ati gandit in sinea voastra si ascuns de lume la asa ceva?!Un copil isi va face aparitia la momentul portivit, dictat de soarta. Si atunci nu am sa devin o mama nebuna si sa zic ca asta e singura menire a femeii si nici nu am sa exagerez in setimentalism! Asta e, c´e moi!

Cand am facut pasul casatoriei am fost convinsa ca asa trebuie si asta ma face fericita. In ciuda “problemelor ce exista in fiecare familie” (pentru ca nu cred pe nimeni care – mi spune ca in cratita de acasa nu arde si nu se strica nimic si niciodatata- oamenii de acest gen se mint pe sine si nu le recomand decat sa-si revina din aceasta stare de beatitudine)….sunt si acum (inca) convinsa ca aceasta este ceea ce am vrut. Dar….pentru ca “exist deci gandesc” nu pot sa nu- mi imaginez si variantele alternative, ca de exemplu relatie fara certificate si  stampile (“doar ca sa platim mai putin la impozit” – cel putin dupa modelul german) si apoi fara avocati (ca costa si ei o avere – mai bine ramai cum esti la cati bani trebuie sa le dai) in cazul in care se duce iubirea de rapa! Ma gandesc- nu e adevarat romantism sa stai pur si simplu cu cineva ca asa iti spune inima? Si cand  / daca dragostea trece, sa-l lasi/ o lasi sa plece spre alta iubire, alta viata, alta implinire? De ce sa ne restrangem in matricile unui control social si sa ne facem viata amara doar ca noi credem cu disperare in femeiescul “niciodata”? Nu am insa habar daca legile permit o astfel de alaturare “in bine si rau” – cu aceleasi drepturi ca si o casatorie cu acte in regula?! Si daca nu exista legi in acest domeniu, nu ar trebui ele reactualizate?

Cine  a trecut prin experientele traumatizante ale divortului sau are prieteni si familie stie despre ce vorbesc si cred ca are clar in minte  imaginea transformarii celor doi fosti indragostiti in adevarate masini de lupta dotate si perfectionate dupa toate legile razboiului psihic; se isca incaierari pe orice -  cine imparte catelul si pisica, cine ia presul colorat si cratita alba, ce sa mai vorbim de copii, masini, case si conturi in banci- asa cam ce aduna perechile in trai comun! Tot ce a fost dulceag si (prea) perfect la inceput, devine acum un dezastru relational, iar cei doi (plus socrii si soacre) dau cu ramasitele iubiri de zidul comun al casei.

Poate de accea am destule prietene “aflate la varsta maritisului” care iubesc si fara certificat legal. Acum cateva secole era singura modalitate pentru o femeie de a fi asigurata social si financiar. Dar oare se mai poate vorbi de un astfel de bilet spre siguranta? Sau prefera cele doua sexe sa se asigure pe propria piele? Si la urma urmei de ce mai trebuie sa se simta “inca domnisoarele” vinovate cand mama si matusa aproape ca isi pierd “simtirile” la vederea unui tul cu tot setul corespunzator si pe ele le lasa rece toata aceasta sarada?

Pe de alta parte exista suflete (parca mai multe femei, nu credeti?) sigure ca o casatorie este o incununare a unei iubiri rotunde, perfecte, luptate si in final castigate. Si doresc sa- si strige iubirea lumii intregi, sa o imparta cu restul globului in speranta ca iubirea se inmulteste, creste si da si altora aripi. Pentru ca nu-i asa,  dorinta de a fi fericit si a face fericit pe altcineva in aceasta lume nebuna nebuna nebuna e singura ce ne mai catalizeaza noptile si zilele?!

Este institutia sociala a casatoriei si “facutul” copiilor in cadru legal pe cale de disparitie?