Profil de femeie

M-am intors de pe drumuri de vis, m-m intors din mijlocul lumii, m-am intors de la sfarsitul ei. M-am gandit mult la voi, cele care ma cititi, m-m gandit la voi cele cre visati impreuna cu mine, cele care ma aprobati sau dimpotriva randurile mele va lasa indiferente. Inainte de a pleca avem indoieli asupra cuvintelor insirate aici sau in alte foi electronice si nu mi asteptam niciun raspuns…pote eram dezmagita ca ele, cuvintele nu au ajuns, nu au schimbat hotarari si sentimente. Poate mai asteptam un raspuns din parte celor demult plecati…desi ele sunt de obicei prea tarzii si de cele multe ori putrede.

Acum, intorcandu-ma inpoi in miezul lumii si vietii stresate, mi-am dat sema cata nevoie am sa scriu, sa impartasesc cu voi. Cata nevoie am de voi pentru a supravietui moral si sufleteste. Nu pentru a transmite un ultim semnal de avarie…ci pentru ca noi ne avem unele pe altele -  iubirile se sting si apar altele, unele sunt mai mult imaginate de noi, barbatii se duc si nu se mai stie daca au chef sa se intoarc si daca se intorc nu mai stii cum sa-i intelegi (cine zicea ca noi suntem sexul slab sa se ascunda sub masa! ).

Citeam undeva ca putem masura magia unei prezente dupa tot cee ce dispare odata cu ea. Poate va ganditi la vreo iubire prierduta, uitata, regasita, la vreo iubire imposibila. Aveti tot dreptul si tot momentul. Eu ma gandesc la prietena mea. Cu care am vazut cel mai superb rasarit de soare la 11. 000 m altitudine. Cu care am impartasit emotii, lacrimi, bucurii, uimiri, cu care am stat in tarziul unei nopti indiene si am povestit la mii de km departare – de tara noastra. Si de oamenii ei minunati…si de voi. Si caruia i-am tinut mana atunci cand amintirile au infiorat-o. Si care mi-a tinut mana si oferit sufletul ei atunci cand am fost strivita de imanentul starii, vietii mele, intamplarii.

Ochii ei se lumineaza cand vad minunea florii, ochii ei se intristeaza si se umplu de amar cand vad raul, saracia, neomenia. Ochii ei se inrosesc si lacrimi sarate i se preling pe fata delicata. Simona iubeste curat, Simona are o viata interioara fabuloasa. Simona este prietena mea. Prietena mea este o fiinta superba, o fiinta pura, o fiinta adevarata. Mi -a promis ca atunci cand vom fi batrane si ridate si nimic nu ne-a mai ramas pe lumea asta – nu parinti, nu iubiri, mi-a promis ca va fi aici si nu ma va lasa sa imbatrnesc stinghera intr-un azil german. Ma va lua si imi va arata tersa ei plina cu flori si maretia soarelui de la noi din tara. Si eu i -am promis ca voi fi acolo pentru ea si voi face tot ce-mi sta in putere sa mai avem astfel de momente cu rasarit si apus de foc. Si o cred ca isi va tine promisunea, ma crede ca voi fi langa ea.

Suntem trecute amandoua, suntem trecute toate de aici prin stari, nestari, spatii si necuvinte. Prin tristeti cat si pentru alte vieti, prin mici bucurii, dar bucurii adevarate. Am vazut si trait multe, ai zice ca nimic nu ne mai impresioneaza. Vedem inefabilul altora, intelegem fosnetele mintii, pricepem orice gest, ii cunoastem semnificatia. Si totusi viata nu ne-a inrait, nu ne- a acrit privirea, incetosat mintea si ruginit sufletul. Mergem mi departe infruntand cu un zambet viata si acceptand-o asa cum e ea, incercand sa facem din ea sclipiri de momente unice. Traim plenar dar mai important -  traim demn.

Un vechi proverb hindus spune ca o femeie are puteri magice. La simpla ei atingere pomii infloresc in flori unice, magnifice. Eu spun ca ne avem dor pe noi, femeile. Am vizitat o tara in care femeile au avut si mai au multe de indurat. In care, daca esti femeie trebuie sa platesti un dar sotului si familiei lui ca ai avut nenorocul (eu as spune marea sansa) de a te naste femeie. Si cu toate acestea, am vazut femei unice, minunate. Femei ce zambesc larg, luminos chiar daca le-a fost interzis sa iubesca, sa traiasca asa cum le-ar fi purtat visurile lor adiate de vantul bland trecand prin sari – ul colorat in portocaliu. Zambeste atunci cand ti-e mai greu, cand sufletul ti-e sfasiat. Ce poate fi mai greu? O femeie poate sa faca asta. De cate ori esti la pamant, de cate ori ti-e greu si nu mai poti, de cate ori esti bolnava, de atatea ori ochii in care iti oglindesti amarul sunt cei ai unei femei. Ciudat, sunt sigura ca si tata facea asta, dar de cate ori am avut febra mare ca si copil, mi-o amintesc pe mama stand nopti albe langa mine si cantandu-mi “Lui, lui ca puiu nu-i, e – n crangul Sibiului”. Si ochii ei erau pierduti in ceata si rosii. Aceiasi ochi ingrijorati ca ai prietenei mele Simona. Mama a facut mari sacrificii, mama nu si-a luat ani in sir haine noi si ciorapi din matase si bijuterii – numai ca eu sa iau meditatii si sa trec la matematica – ca nicicum nu se lega de mine aceasta materie prea fixa. Mama a plans la nunta mea. Poate o durea sufletul ca ma duc asa departe, singurul ei copil, dar mi-a spus ca orice ar fi, inima ei merge cu mine si daca mie mi-e bine i-e si ei bine. Alti ochi de profesoara mi-au oferit la terminarea facultatii o pozitie pe meritele mele in cadrul Universitatii. Si mi-au spus ca sunt deosebita si ca ochii ei imi vor urmari cariera si vor avea grija de mine. Ochii ei ma citesc si acum inlacrimati de fiecare data cand postez ceva aici sau in alte pagini. Tot ochi de femeie m-au invatat cum sa ma machiez si au plans cu mine cand prima mare iubire a iesit din viata mea si nu s a mai intors – dusa a fost. Alti ochi de femeie il asteptau pe el, singurul barbat dorit.  Ochii matusii mele, da  ei mi-au cunoscut durerea din suflet, ochii ei au plans golul din noi. Ochii Cristinei erau tristi in seara din Amsterdam atunci cand i s-au dezvaluit adevaruri pe care ochii ei frumosi, albastrii nu doreau inca sa le creada. Si am plans cu ea in tara straina si am ras cu ea in dimineata rece. De curand a vazut alti ochi minunati – cei ai Danielei. Si oricite cazuri de divort ochii ei au vazut,  tot mai cred in iubirea adevarata, curata. In viata frumoasa si lina.

Ochii cititoarelor mele ma urmaresc acum. Pentru ca da, de cate ori esti jos, e o femeie care e alaturi de tine. Si oricit de dragi si iubiti ne-ar fi ei, nu pot pricepe adancimea ochilor nostri. Nici sensibilitatea sufletului nostru. Nici respiratia si nici nu pot deslusi pe deplin acea privire ce i-o adresezi. De rugaminte, de iertare, de pasiune, de durere, de strigat, de frica, de tremur, de duiosie, de dragoste imensa, de chemare, de implorare, de onoare, de tristete, de parasire, de gol, de prapastie, de intarziere si de prea tarziu, de muscatura, fara de pata, fara de regret, de cadere, de cast, de galaxie…pentru ca ei, barbatii stiu sa ne rascolesca sufletul…dar nu ochii. Nu, ei nu stiu. Doar o femeie duce cu ea acasta taina.

http://pescarideluna.blog.com/

Now the final frame, love is a losing game

“Played out by the band
Love is a losing hand
More than I could stand
Love is a losing hand”

De fiecare data cand am auzit vocea  lui Amy Winehouse se sfarseau lumi in mine si se iscau vartejuri sufletesti crezute demult uitate. Nu, e clar, viata lui Amy nu a fost (am scris prima data “e”) nicidecum un exemplu de urmat. Fata buna in fondul ei sufletesc a intrat in imprejurari ce i-au distrus si curmat viata.

“You left for London, when you were nineteen
Had to pull off your nice clothes, just living on dreams
A man in the bright lights took all that you own
Now he’s taken your freedom for a fate unknown”

Amy nu a putut sa traiasca – ea a ars. A facut exercitii de echilibristica in circul vietii uitand (sau nedorind) sa-si ia plasa de sustinere. Sinucidere din dor, din dragoste? Si acum, la doua zile dupa moartea cantaretei cu voce magica se speculeaza inca despre motive. Sa fie puterea dragostei atat de navalnica incat sa te impinga la plecare definitiva? ? Sa nu mai gasesti nicio bucurie in viata?

“When will we get the time to be just friends?
It’s never safe for us, Not even in the evening cause I’ve been drinking,
Not in the morning where your shit works
It’s always dangerous When everybody’s sleeping and I’ve been thinking,
Can we be alone…”

Amy Winehouse a trait cum a cantat – jazz- ul vietii ei, cu rostogol de sentimente si furtuni in voce, cu versuri sincere si puternice ca mesaj, cu voce ce-ti patrunde pana in suflet si nu te lasa sa uiti.

I don’t understand,
Why do I stress A man,
When there’s so many better things at hand,
We could a never had it all,
We had to hit a wall,
So this is inevitable withdrawal”

De 5 ori castigatoare de Grammy 2008  Amy reda in muzica pasionanta si pasionanta distrugere de sine…au fost drogurile si alcoolul ce i au adus moartea? A  fost esecul in  dragoste si alegerea gresita a partenerilor? A fost propria dorinta, dupa principiul “live fast, love hard, die young” la fel ca Janis Joplin, Jimmy Hendrix, Kurt Cobain,….?

“i ve told zou i m trouble…..I cheated myself
Like I knew I would
I told ya, I was trouble ”
You know that I’m no goodIn ciuda tuturor problemelor, putem sa ne despartim atat de usor de viata, de dimineti si seri maiestre, de zambete fugare si de bucurii impartasite?

?We only said good-bye with words
I died a hundred times
You go back to her
And I go back to…..”

Drumul lavandei, drumul fericirii

Eram obosita de civilizatie. De zbatere cu rezultat partial. De fata insipida a trecatorilor. Si pentru cateva zile (nefiind inca posibil pentru “de acum inainte”) am dorit sa intoarcem spatele mizeriei umane si sa traim initiala seninatate a fiintei. Am simtit un impuls sa fugim mana in mana. Poate de aceea indragostitii nu-si mai dau drumul mainii. Frica de a se pierde, cutremurul in fata  dusmaniei lumii ii uneste! Fara oprire, fara gand de intoarcere imediata. Spre sud, spre sud, spre inefabilul campurilor magice de lavanda, acum in august, momentul “recoltei”, departe in salbaticia naturii, spre albastrul infinit al marii. Peisajul se schimba si griul se transforma cu kilometru parcurs in verde tot mai intens, in albastru si violet, in linistitor oranj.

circuit: 115km, peste 1600 specii de plante salbatice, intre iulie si august- perioada de inflorire a lavandei, Muzeul Conservatoire Ethnologique de Haute Provence, sursa: http://www.provence.guideweb.com/circuits/lavande-luberon-lure.php

Erau zile in care mirosea a cimbru si a usturoi, a praf si a caldura de dupa-amiaza, a rosmarin si a lavanda. Si uneori vantul se razvratea impotriva arsitei si aducea de peste mare, din tinuturile celor o mie si una de nopti, arome ce-mi erau necunoscute, imbinandu-le cu nisip inca fierbinte. Iar noptile plonjam intr-o tacere binefacatoare, intrerupta din cand in cand de greieri. Tresaream si imi strangeam iubirea mai tare in brate, amandoi buimaciti in fata frumusetii dumnezeiesti a lumii.

circuit: ruta lavandei, 200km, sarbatoarea lavandei – 15 august in Sault, Sursa: http://www.provence.guideweb.com/circuits/lavande-ventoux-luberon.php

“Pentru a simti regiunea trebuie sa o iei la pas “mi-ai spus. Nu mai doream stralucirea Coastei, snobismul turistilor rusi ce-si afisau prea evident noul statut. Imi doream ameteala curbelor care-ti tin respiratia, imi doream peisaj stancos cu reflexe rosiatice in prag de seara.

Circulatia era redusa, lumina minunat de clara si duioasa. Un loc pustiu, fantomatic. Seara asteptam ca si caldura sa se potoleasca si porneam in descoperire: locuri cuprinse de secrete mistice. Mana mea atingea caramizile caselor,  inca calde de dogoarea zilei. Luberon – un piesaj fara oameni, doar noi doi in mijlocul pustiului deluros, stancos, de nepatruns, apasator. Legatura noastra, desi nu strigata in gura mare, va avea farmecul primei Provence, cea salbatica si solitara… va fi mereu o tresarire, o reintoarcere la noi cei cu ferestrele inchise spre lume. Linistea iubirii noastre -  intre tara mistralului si Alpii provinciali, de soare si ploaie.

Daca ai vazut o data campurile de lavanda nu le vei putea uita niciodata. Iti vei aduce mereu aminte de parfumul aerului, de fosnetul elegant si de reflexele violete. Traiesti un sentiment al fragilitatii vietii si al iubirii.

Ca in orice drum initiatic am intalnit personaje ca de basm: un artist, care in fiecare dimineata se trezeste zambind senin vantului ce vine cu ravas de pace dinspre munti; el mi-a vrajit, stapanind maiastru flacara, un inel unic din sticla pretioasa in care se regasesc ca intr-un vartej al vietii albastru cerului, galbenul de lamaie al dupa- amiezii, violetul lavandei si argintiul maslinului sub soare; un trecator – nomad mi-a impletit din pai auriu,- “aurul vegetal”, o bratara mult mai pretioasa ca orice aur greu iar o doamna mi-a povestit cu pasiune despre cum se desfasoara viata ei sub insemnul distilarii florilor pentru cele mai renumite ateliere de parfumuri.

Si in acel moment inveti sa pretuiesti mai multceea ce ti se ofera. Incepi sa-ti doresti simplitatea unei dupa-amiezi in ritm lent de viata. Iti dai seama ca toate bogatiile din lume, tot aurul adunat pe degete si la incheietura subtire de domnisoara postmoderna, ca toate masinile ce te poara rece-tehnologic cat mai repede si departe de tot, ca toate  aceasta goana nebuna dupa avere nu valoreaza nimic in fata unei privelisti minunate si a oamenilor ce stiu sa traiasca simplu, impacati cu ei si cu natura.

Admira si traieste viata! Atat.

Campuri de lavanda: sursa provence guideweb, nu am dorit sa fac nicio poza, preferand sa am doar pentru mine acest moment, de aceea pozele sunt puse la dispozitie pe http://www.provence.guideweb.com/circuits/lavande-luberon-lure.php

“Daca te-ar lua tiganii caravenei si te-ar duce departe….”

PS. Citatul este dintr-un minunat cantec vechi, exprimarea fiind departe de orice idee defaimatoare 

Poate exista un timp pentru fiecare gest, pentru fiecare zambet si pentru fiecare lacrima. Poate exista un moment in care ne apartinem doar noua, in care suntem noi cele frumoase, cu planuri in valiza pregatita spre viata. Un timp al nostru, intoarse cu fata spre lumina. Se poate sa existe doar un timp incremenit in viata, un timp al primei iubiri. Poate ca sunt o norocoasa ca am trait acel timp.

N- am sa va povestesc de minutele de groaza traite in fata tablei negre plina cu un sir lung de ecuatii matematice. Nenumaratele formule fara rost imi aduceau nopti nedormite. (Si acum am vise neplacute in care se face ca trebuie sa ies la tabla pentru e rezolva o problema iar clasa ma aplauda incurajator). Nu am sa va povestesc nici de orele de chimie in care imi tremurau mainile pe eprubeta  si nici cum chiuleam la fizica indreptandu-ma spre parcul in floare.

Nu am iesit in evidenta deloc in liceu. Nu am fost nici cea mai frumoasa, nici cea mai bagareata, nici cea mai descurcareata. Nu stiam nici sa povestesc voios despre cucerilrile mele, despre inimile pe care altele le sfaramau. Nu puteam sa povestesc nici de prima mea noapte de pierdere a virginitatii. Erau un soarece de biblioteca, cum ma si strigau persoane „binevoitoare”.

Prima mea intalnire cu fiorul iubirii s-a petrecut fix in biblioteca casei parintesti. Imi amintesc si acum: era spre seara, soarele apunea violet  desupra raului Bega. Ramasitele zilei se reflectau prin ruloul tras pe jumatate iar zgomotul pietii se mai estompase. Si da, eram indragostita de Felix Sima (care fata nu a fost indragostita de el????)

Va pot cita pe de rost din carte, va pot spune cum arata (lucru de admirat avand in vedere ca unele chipuri barbatesti le uit destul de rapid pentru ca nu merita osteneala).

Dragostea mea de roman era „un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, [...] iar gulerul tare si foarte inalt si sapca ii dadeau un aer barbatesc si elegant. Fata insa ii era juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca, dar culoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie”.

Aceste trasaturi, visate in noptile in care speri ca zburatorul te poate va gasi la concertul Phoenix din Piata Unirii, mi s-au intiparit de a lungul anilor si poate, involuntar,  am cautat in trasaturile barbatilor intalniti ceva din Felix Sima: ochii lui, pletele lungi negre, nasul trufas…

Asadar, sa va povestesc de prima mea mare iubire, de acel cuplu adolescentin ce se credea odata nemuritor.

Anii mei de liceu s-au desfasurat in solfegii. Do-ul  adanc, de inceput de gama,  insemna golul  in stomac de fiecare data cand el se uita prelung la mine, mi- ul era transcris in fiorul pielii atunci cand el ma privea cu un suras golanesc. Dintr-o rasuflare ajugeam la sol, reindragostita de mainile lui ce atingeau clapele pianului. Do-ul de la capatul solfegiului insemna fericirea mea completa, rotunda.

„Cum se poate asa ceva, s-au smiorcait frumoasele liceului, Delia – aceasta ratusca uratica l-a vrajit pe pianistul de la Liceul de muzica, cel cu plete negre si gene lungi?

„Cum Dumnezeu s-a intamplat asta?” Se plangeau in ton unison.

 „Cum de te-ai uitat la mine dragul meu, cum m-ai remarcat – il intrebam eu peste luni, parca netrezita din uimirea primei intalniri! „Mi-ai simtit notele, ai trait melodia, erai asa  departe….”

In fata pianului imens el canta mai departe si sunetele se preschimbasera in campuri de aur sub atingerea mainilor noastre indragostite!

Da, sunt sigur ca exista un timp al iubirii pure, un timp in care numai tu esti regina ce danseaza pentru el in nopti stelare. Un moment in care ferestrele spre lume sunt inchise si scena principala se desfasoara intre voi doi.

Si diminetile mele erau ocupate de sirul orelor si profesorilor ce mi se derulau prin fata. Dar dupa-mesele si serile capatau ceva magic. Ceva fabulos. Pentru ca el ma astepta pe treptele liceului pedaogic si universul ne apartinea numai noua. Lumea noastra era cea a unui acoperis scaldat de un soare spre apus, de unde puteai vedea departe, de doua biciclete strabatand luncile Timisului si de stropii de ploaie pe pielea noastra. Cum poti uita acei ani de liceu in care ai descoperit cat de simpla e iubirea? Pentru ca el m-a invatat sa iubesc pana la uitare de sine, sa iubesc frumos. Dar el m-a invatat si sa iubesc a deznadejde,  de dor si inima amara. Si pentru asta-i multumesc.

„Daca te-ar lua tiganii caravenei si te-ar duce departe eu nu am sa te uit”… imi soptea el simplu pe o melodie  veche.  

Da, cu siguranta exista doar un timp in care suntem noi, cele razand la soare. Poate pe http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/ veti regasi tipul vostru, timp solar.