Bye-bye, Bad Boy!

Sa luam un scenariu simplu: ea, sa o numim Ana ca pe prima femeie! Moderna, desteapta, frumoasa intr-un fel aparte. Cu o facultate (sau doua) la activ, cu angajati in subordine. Nu castiga tocmai rau – atat incat sa aiba grija de ea si sa-si permita din cand in cand un weekend rasfatat intr-un oras frumos al lumii. E neaparat inteligenta. Nu o toapa ci  o tipa complexa si interesanta. Conduce bine (obligatoriu la fel de bine ca un barbat)! Cu picioarele adanc infipte in pamant in ceea ce priveste slujba dar cu visuri romantice in ceea ce-l priveste pe el. Cam pe la 30 de ani.

Un EL nu exista – sau inca nu l-a gasit, desi de la un timp a renuntat la idealuri si e dispusa la cateva (nu foarte multe) compromisuri. A mai avut relatii, poate a trecut si printr-o iubire mai cu tenta de mutat fierul de calcat si televizorul impreuna. Dar pana acum orice relatie a ei s-a dovedit a functiona dupa principiul “atat de grozava si adio!” iar barbatii s-au dovedit a fi adevarati “bad boys”.

De ce o femeie ca Ana, care are sub control toate celelalte domenii ale vietii ei, da tot timpul peste tipul neprotrivit?O fi pur si simplu ghinion? Sau intamplare? Ori Cupidon are sageata cam tocita?

Sau isi poarta femeile vina activa, fiind recidiviste cu cazier in gasirea barbatului greu educabil? Poate ca, fiind ele insele cu o cariera infloritoare si ducand greul zilei de una singura, isi cauta parteneri la fel de rasfatati de reusita, parteneri inconjurati de o aura de incredere in sine! Numai ca acestia de obicei “stiu ce ofera” publicului feminin si isi inchipuie ca nu vor sta mult pe uscat pana o alta apare- atunci de ce sa se mai dea peste cap sa le satisfaca si altcumva decit orizontal? Barbatii siguri pe ei au alte griji – de exemplu schimbarea masinii de culoare neagra cu una de culoare rosie si cu mai multi cai putere ca e pe cale sa imbatraneasca si mai trebuie sa impresioneze si cu altceva cand acel ceva nu mai functioneaza la o simpla apasare (poate nu stiu ca o femeie matura nu poate fi impresionata asa de usor (numai) cu un Porsche?!)…sau de exemplu nadusesc la urcatul pe scara abrupta a carierei de manager sau mai rau…sunt preocupati de cate goluri a inscris Poli Timisoara in meciul de ieri…barbatii zilelor moderne au program foarte incarcat!

Nu cred ca femeile, dragele de ele, se uita prima data la cat de blond e alesul inimii si cum calareste el voincel valul si nici nu cauta musai vreun brunet “latin lover”. Cred ca mai mult caracteristicile psihice sunt alea ce le dau peste cap sau in functie de caz, pe spate!

Vina o poarta, spun psihologii, modelele de relatii sexuale avute anterior. De exemplu prima mare iubire care s-a incheiat (fix) in punctul maxim al desfasurarii ei sau colegul de banca care nu te-a bagat in seama nicidecum. Sau modul de relationare al parintilor are de-a face cu relatiile tale esuate (psihologii astia merg non-stop pe aceleasi linii)! Si de aici se pare ca se naste dorinta ca din tipul pus pe flirt sa iasa un tatic model si  relatia sa continue pana intr-un totdeuana femeiesc.

Se pare insa ca femeile aflate intr-o astfel de situatie gen “fata buna intalneste baiatul rebel” pot chiar sa atinga idealul de relatie dorit.  Asta numai daca urmeaza sfaturile terapeutului relational si isi planifica minutios fiecare pas de amor. Astfel analiza la rece a celorlalte relatii esuate ar trebui sa stea la rang de punct 1 (Dr. Michelle R. Callahan in Are you …Ms Typed?). Un alt specialist in relatii (Dr . Stefan Woinoff) e convins ca femeile oricit de moderne si emancipate ar fi, isi pastreaza inca o imagine invechita si naiva a partenerului ideal ….cea din primii ani ai adolescentei, in care se visa la cai verzi pe pereti…pardon  – la cavalerul pe cal alb si la o never ending story.

Si atunci ce ramane de facut intreb eu in fata surplusului de carti ce sfatuiesc care mai de care si obligatoriu planificat?! (parca nu functiona chestia cu “in dragoste si razboi nu exista reguli??!!!)

Sa ne analizam propriul eu modern, sa ne gandim ce tip de relatie am vrea si care sunt pasii de parcurs, sa fim mai realiste si dispuse la compromis spun de la distanta invatatii relatiilor .

Chiar si asa, apeland la efort psihic si ratiune, drumul pare insa cam alunecos si nesigur pentru femeile ce dau mereu de un alt “bad boy”. La urma urmei, nu cumperi o masina ca sa te ghidezi dupa criterii germanice de genul consumului redus, al pretului mic si al sigurantei. Femeile mai vor si o floare sau doua desenate pe capota, nu?

Cu noua schimbare are sa fie totul altfel!

(sau fragmente noi de posibila carte) poze Lenoid Tishkov si Boris Bendikov

Postmodernizarea asta dusă la extrem duce la aparitia de locuri goale; sau locuri inexistente. Pentru că, cum poate un om să reziste unui singur loc când în el arde dorința de a cunoaște pluralitatea spațiilor?

Așa pe neismțite se așterne curiozitatea de a vedea și altceva, de a cunoaște și o altă lume, apoi apare setea și încăpățânarea de a te integra printre acei oameni și mândria că ai reușit. Și apoi, când toate nevoile ce au fost acoperite apare o altă redută de cucerit, un alt om de întâlnit. Ne folosim de locuri, de frânturi de viață și de oameni pentru a ne satisface criza existențială provocată de postmoderinzare. Dorim să trăim în buricul lumii dar suntem cumva  izolați de adevărata cunoaștere a celuilalt. Înlocuim scrisul de mână, clad, înclinat cu albeața serioasă, de tabula rasa a hârtiei  electronice. Ne scriem din depărtare cuvinte de dor și jale și inimă rănită dar poate o facem și de plictiseală, că noul loc și zâmbăreța persoană de lângă tine nu e așa cum ți le-au descris neliniștitul spirit de aventură! Zâmbim tâmp prin camera video la cei rămași undeva în urmă, în alt spațiu, pentru că noi am ales să ne despartă mări și țări și fețe de oameni necunoscuți, sperând că, în câțiva ani ne vom regăsi in noul eu integrat. Când situația ne- a devenit de nesuportat, pentru că moneda interplanetară a crescut și parcă mai în sud există fețe mai haioase, ne luăm cele șapte lucruri adunate, ne punem inima la pachet și schimbăm foaia. Asta numai ca să nu ne descoperim pe noi cei așa cum suntem în realitate, sperând că fricile și gândurile negre se vor schimba odată cu peisajul. Trecem prin spații, intalnim la coajă superficială oameni, ascultam cu o ureche povești vii de viață și cu cealaltă interioară ne imaginăm știri despre un tărâm unde sigur îți va fi bine. Ne clădim presupus adevărate scene de viață pe un poate si cândva. Așa devenim un “modern om al lumii” intr-o continua deplasare, intr-o cautare necontenita, fără loc și spațiu alocat.

Și atunci de unde atâta naivitate când ne imaginăm că iubirea poate să țină față marii răscoliri existențiale? De unde atâta curaj atunci când afirmăm cu glas tare că iubirea noastră venită ca o binecuvîntare va tine peste viata si timp, va rodi copii și va sădi pomi cu mugur devenit floare?

Sau nerușinați, ne alocăm dreptul de a cunoaște ce se întâmplă cu sufletul și punem egal între dragoste, tranzit și mișcare atunci când vrem ca situația să fie de partea noastră și fuga din relație mai ușoară. Afirmăm că ne-am integrat complet și fără echivoc în timpurile postmoderne atunci când încăpățânata iubire a celuilalt nu vrea să înțeleagă nici în ruptul inimii că s-a terminat și că tu în noul loc închiriat până la următoarea mutare nu ai nevoie de balast sentimental!

Albastrul azur este culoarea dorului (II). Pictorii luminii

In 1946, cand s-a stabilit in Antibes, Picasso era obsedat de Francoise Gilot,  cu 40 de ani mai tanara ca el. Orasul Antibes ii ofera loc prielnic pentru creatie – un castel intreg cu fereastra spre mare, cu pereti albi de pictat. Deoarece dupa razboi era greu sa obtii panza si culori, Picasso imprumuta de la pescari vopseaua folosita pentru barci.

Castelul semana mai mult cu o camara de ascuns lucrurile vechi de ochii vigilenti ai oaspetilor, majoritatea mobilelor fiind adunate de pe cine stie unde. Ca pat servea o saltea. Arta cere sacrificii, nu? Picasso doneaza in semn de multumire toate lucrarile realizate in acea perioada orasului, care va deschide din 1966 primul Muzeu Picasso.

In momentul cand geniul ajunge pe Riviera, acest taram binecuvantat de culoare era demult muzeu in aer liber. Pe aici trecusera impresionistii cu crezul lor de a reda lumea asa cum li se infatisa, fara transformari si fara manipulari de culoare, forma si fond.

Pentru ca da, totul a inceput cu lumina. O lumina de culoarea piersicii impletita in dimineti mangaietoare  cu mireasma levanticai si a trandafiruui de Grasse, de un galben sclipitor, aproape ireal ce rostogolea mirosul civilizatiei si al salbaticiei din Provence in dupa-amiezi lenese, adoptand mai apoi, spre seri indragostite cu vant venit din tarile celor o mie si una de povesti, o nuanta de lamaie, de rosu foc (de iubire) si violet tulburator. O lumina ca o iluzie, ca un dor sfasietor dupa ceva de nedefinit, ca o promisiune rostita pe jumatate.

Cu toate acestea, noua lumina a picturii nu a luat aici culoare, ci in nordul coastelor abrupte, sub vantul si norii din Normandie sau pe valea raurilor din Ile de France. Lumina Coastei de Azur a fost pentru majoritatea impresionistilor o ultima proba, cea de foc. Primul care s-a aventurat in surprinderea inefabilului a fost Paul Cezanne. Nascut in Aix, Cezanne isi incerca geniul in L´Estanque, in apropiere de Marseille. De aici i- a scris (pe la 1876) indrumatorului sau in de-ale impresionismului, Camille Pissarro, despre greutatile ce i le provoca lumina Sudului: “soarele este aici e atat de ingrozitor ca mi se pare ca imaginile se rdica, se desprind ca si siluete “. Dar Cezanne isi continua lupta, picteaza mai apoi pana la incapatanare Muntele Sainte-Victoire in diferite lumini, momente ale zilei, anotimpuri. Natura nu mai e reprodusa. Totul se schimba in ceva mai mult, de la dialog la cearta si uneori chiar chin. Intre iubire si ura e doar un pas sau o urma de pensula. Doar in 1906, anul mortii sale, Cezanne simte ca face primii pasi in direcia cea buna, cea a luminii!

In momentul in care Renoir isi viziteaza prietenul Cezanne in 1882, scrie la Paris de “neintrerupta raza de soare”. Se pare ca nici pustietatea Algeriei sau culorile Italiei nu l-au impresionat pe Renoir. Doar Provence il atrage ca oaspete permanent, il cucereste pana la ultima rasuflare. Cot la cot cu Cezanne, artistul picteaza soarele si Marea Mediterana. Urmatorul indragostit de Antibes a fost Monet. Cand se stabileste in Sud, trece si el prin lupta surprinderii luminii de basm. “Ce ma chinui si ma lupt cu soarele. Si inca ce soare e aici! Ar trebui pictat numai in auriu si pietre pretioase!” Mai mult decat atat, pentru a avea voie sa picteze fortareata militara Antibes, Monet este nevoit sa ceara o aprobare speciala!

Splendoarea Sudului il atrage si pe pictorul venit tocmai din Olanda sa descopere lumina! Van Gogh pune piciorul in gara din Arles intr-o zi de februarie ( 1888) cu temperaturi sub zero grade, o iarna neobisnuita pentru blandetea vremii din Provence. Dar soarele nu se lasa prea mult asteptat si Van Gogh se pune pe treaba, pictand pe vreme caniculara, in vant, in ploaie. Cu toate acestea, perioada creatiei din Provence si-a aratat atat colturile de lumina dar si de umbra. Van Gogh trece prin stari psihice contradictorii – prin luciditate terifianta si apoi din nou prin febrila halucinatie. Geniul lui aparte dobandeste ceva suprasensibil, via fiind rosie dar schimbandu-se in galben din departare, pamantul devenind violet dupa ploaie si maslinii crescand in frunze argintii.

O perioada Van Gogh il are ca partener de creatie si de locuinta pe Gauguin (pana cand o cearta la cutit- la mod propriu duce la despartirea celor doi); dupa moartea lui Renoir se stabileste tot  in Cagnes Modigliani, iar St. Tropez (pe atunci un linistit sat de pescari) il atrage pe Paul Signac (iar dupa el vin un sir de pictori printre care Georges Seurat, Raoul Dufy ce fac din necunoscutul sat un cuib al avangardei). Henri Matisse sta in Nisa si mai apoi in Vence (unde picteaza capela du Rosaire- mareata sa opera). Fovistii, cubistii, suprarealistii populeaza coasta pe urmele pionierilor luminii, impresionistii.

Si toti doar pentru a surprinde un moment de tandrete, acele singulare emotii impachetate in nuanta de alb si albastru (vezi postarea mai veche Balade au bord d´Azur).Ce pot dura peste o viata.

(Ps- am citit de-a lungul anilor aceste informatii prin carti, brosuri, prin muzee de aceea e mai greu sa dau o biografie ordonata).

Albastrul azur este culoarea dorului (I)

Despre dragoste, jazz si Antibes

Jazzul si Antibes sunt cele doua obsesii superbe ale mele! Am plans in ritm de jazz, am iubit in ritm de jazz. M-am trezit in dimineti de vara privind departarea cea albastra si cantand intr-un gand  cu Frank Sinatra “the summer wind came blowin in – from across the sea/ it lingered there, to touch your hair and walk with me….”. In fata-  cerul de o culoare inefabila, cerul ce a inspirat miile de pictori si in spatele meu, in camera, un pat cu cearceafuri rascolite si… el. Intr-un traziu, cand vantul toamnei si al iernii au inceput sa bata peste mare si cer, ne-am deschis umbrelele si am mers mai departe- fiecare pe drumul lui: “Than ofter than, a piper man – one day it called to you, I lost you, I lost you to the summer wind”.

El apartine acum altei vieti dar jazzul si dragostea mea pentru orasul de la mare sunt prezente constate ce-mi infrumuseteaza gandurile. In zilele acestea orasul de pe Riviera sarbatoreste la ceas albastru jazzul.  Si poate in acest an chiar voi fi una dintre fericitele care au ocazia sa-l vada live pe Keith Jarrett, pianisul american cu degete fermecate!

Am intalnit Antibes-ul cand el deja era doar o amintire pentru mine. O tresarire, o bruma de incertitudine in suflet, o proiectie a mintii. Si orasul a fost cea mai surprinzatoare descoperire a intregii Riviere. Neimpresionata de vilele exclusive din apropeiere ale acelor “happy few”, viata cea adevarata si vie se desfasoara in ingustele strazi ale vechii cetati cu fata spre infinitul azur, in piata Massena, dupa ferestrele largi deschise ale caselor pastelate sau pe terasele nenumaratelor cafenele ce te invita la repetate degustari de pastis. Antibes-ul nu are recunoasterea internationala a Cannes-ului sau hip-ul oferit de yahturile din St. Tropez, orase in care  viata se invarte in jurul celor “bogati si frumosi”. Antibes-ul  este ca o bijuterie veche, inca neslefuita (si e mai bine asa), este o intalnire cu tine insuti. Chiar daca si el este port pentru yahturile sport sau cele jet-set, orasul si-a cladit renumele pe sirul lung al artistilor ce si-au gasit aici resedinta permanenta. Si tocmai de aceea el si-a castigat in sufletul meu locul de star tacut al Rivierei.

Acolo unde Castelul Grimaldi domina cetatea, au cladit primii greci un acropolis, iar romanii un castrum. Drumul spre castel – astazi Muzeul Picasso, ma duce printre strazi din ce in ce mai stramte si abrupte. Casele sunt atat de inguste si ingramadite una intr-alta incat nu-mi pot inchipui cum localnicii isi transporta canapeaua, dulapul si aragazul in locuinte! Aceasta lipsa de spatiu ma determina sa-mi inalt de fiecare data involuntar privirea spre cerul liber si spre marea ce se zareste printre cladiri – o pata de azur in toate nuantele posibile. Azur ce contrasteaza cu portocaliul caselor, cu albul leandurului si verdele palmierului! Nu e de mirare ca nenumaratii pictori s-au simtit aici ca si acasa! Ajung in fata muzeului si intru in lumea lui Picasso. Marturisesc ca nu prea i-am inteles picturile (fiind admiratoarea impesionisumului) dar i-am invidiat geniul. Dar despre el si timpul petrecut in Antibes voi scrie zilele urmatoare.

Viata pulseaza

Ca voi toate/toti, am fost cutremurata la citirea vestii despre moartea cantaretei Madalina Manole.

Cu toate acestea am fost ingrozita pana la pielea gaina cand am vazut nenumaratele comentarii si postari care vorbesc despre sinucidere atat de usor…da am avut perioade in care sanatatea mea statea pe muchie de cutit, in care nu aveam niciun ban in buzunar si dragostea uitase de adresa mea. Da, am fost parasita in momentul in care am simtit iubirea. In care soarele zambea prin zambetul lui, in care ochii mei vedeau prin culoarea ochilor lui sau respiratia mea era ingreunata pentru ca respiratia lui era chinuita de boala in timpul noptii. Am fost alungata atunci cand era momentul de fericire cel mai adanc si adevarat din viata mea. Am bocit iubirea, i-am simtit cioburile inauntru in mine si am stiut ca va fi pentru totdeauna. Ca, daca vreo  boala nu ma va face sa uit, voi avea mereu o tresarire cand un trecator imi va aminti ceva ce aduce  a el. De acum pana-n vecie. Am ingropat iubirea si i-am facut parastas. Si a venit haul si a venit pustiul. Dar cumva, in mine am stiut ca va trece. Ca eu sunt unica responsabila pentru starea mea. Ca niciun parinte si niciun apropiat nu imi va aduce starea de bine, de regasire cu mine. Ca luarea vietii nu este o solutie. Nu este un raspuns oricit de rascolit si de jos esti. Este doar o capitulare fara doar si poate. Si ca niciun el nu merita sacrificul suprem. Pentru ca viata e unica. Pentru ca, stiu atatia oameni bolnavi care respira doar cu ajutorul unui aparat ce le bate in ritm de inima si isi doresc doar o urmatoare zi pentru a vedea cerul si marea si floarea. Pentru ca sunt mame care-si cresc singure copiii doar ca sa-i vada sanatosi si frumosi si la casa lor. Pentru ca o solutie exista tot timpul chiar daca nu e cea “ideala”. Doar moartea nu mai are nicio solutie. Si pentru ca, repet viata pulseaza si apusul soarelui va fi maret maine.

Va iubesc si sunt langa voi.

Delia