“Ce se intampla dupa ce spui Da -ul ce l mare?”

(poze via flickr)

Pe ecrane a inceput superba nebunie Sex and the city2. Spun superb pentru ca, desi serialul si apoi cele doua productii cinematografice nu sunt filme de prezentat la Cannes, ele au ceva special declansand o adevarata epidemie. 2 ani lungi au trebuit sa treaca pana cand admiratoarelor (adica aproape toata partea feminina a globului) sa le mai fie oferita ocazia de a le revedea pe cele patru prietene declarate pe viata. Si dupa primul film (care m-a dezamagit putin) sunt sigura ca asteptarile noastre sunt atat de lungi si late ca Big Apple-ul.

Sex and the city 2 este ca si o vizita la prietene tare dragi de care viata, responsabilitatea de om mare sub forma sotului, copilului, serviciului… te tin departe. Poate asta face serialul si cele doua filme atat de “altcumva”: faptul ca atunci cand ati ajuns din nou impreuna (cu sau fara Cosmopolitan) acea intimitate, incredere, acea stare de bine si familiar este pe loc recastigata. Cum spuneau si fetele: “in ciuda copiilor, sotului, serviciului, suntem asa cum am spus cu multi ani in urma – suflete pereche, prietene pe viata”.

Dar nu despre asta doream sa scriu acum. Vazand prezentarea filmului ( pe care il voi viziona bine-inteles in aceasta saptamana, de aceasta data cu sotu!!!) mi-a ramas intiparita in minte o fraza: “ce se intampla dupa ce ai spus da-ul?” hotarator asupra sortii tale? Multe dintre noi am trecut prin asta, multe altele inca mai viseaza, mai spera, il cauta pe Mister Big-ul lor personal, de neinlocuit si de “nerambursat”. Chiar o prietena de-a mea m-a anuntat saptamana trecuta ca la anul trebuie sa ma pregatec pentru nunta, se va marita. (Am felicitat-o si sunt bucuroasa pentru ea).

Am auzit ca multe femei se viseaza in rochie alba, isi imagineaza pana in cel mai mic detaliu toata ceremonia, stabilesc locul matusii, al rudei de gradul al 7-lea, al pisicii si catelului. Eu marturisesc ca nu am trecut niciodata prin acest exercitiu mental..s-a intamplat pur si simplu, foarte firesc (si foarte rapid). Nu ma intelegeti gresit, am primit cel mai bun, duios, atractiv si intelegator sot pe care soarta sau circumstantele mi l-au scos in cale, dar, eu care de obicei trec visand prin viata, in perspectiva nuntii am fost destul de calma.

Ne imaginam iubiri pe viata jurandu-ne apartenenta eterna, ne vedem printese purtand condur alb, inotam in voaluri, matasuri si petale de flori cad duios pe capetele noastre unite intr-un sarut. De unde atata poezie cand visam la nunti ca-n basme, de unde atata romantism desi multe dintre femei traiesc cu ambele picioare bine intepenite pe pamant? Daca ne-am lua dupa statistici ar fi vai si-amar de rochia noastra alba….cercetatorii spun clar ca nu suntem facuti sa avem un singur partener toata viata si ca, avand in vedere circumstantele lumii globalizate un astfel de ideal este o utopie.

Martursiesc sincer ca desi sunt intr-o relatie stabila si in majoritatea timpului fericita, uneori ma iau frici si indoieli. Voi fi capabila sa-l fac fericit pana la adanci batranete, sa-i mentin interesul psihic si sexual, sa-l fac sa rada sa se simta bine si la el acasa? Pe de alta parte se va uita el la mine ca la regina noptii lui sau imi va numara kilogramele in plus atunci cand imbatranesc, ma va mai face fericita, imi va astampara setea de calatorie, de a descoperi cu el de mana noi lumi si universuri cotidiene? Vom sfarsi prin a fi mai mult sot si sotie, partener de apartament si pat sau vom reusi mereu sa aducem ceva stralucire in viata noastra? Ce s-ar fi intamplat cu mine daca nu as fi spus “da” si as fi acceptat bursa ce mi s-a oferit la Nisa (bine – inteles ca in acelasi timp ambele, ca si in viata adevarata) , la Institutul de Inalte Studii Europene? As fi avut cariera sigur, dar daca el nu mai era sa se bucure de succesele mele? Sau chiar s-ar fi bucurat de ele, avand in vedere ca multi barbati nu vor ca sotia lor sa fie mai presus in rang (desi niciunul nu ar recunoaste benevol asta)

Vreau sa vorbim aici concret si onest despre ce se poate intampla dupa ce am spus marele “Da”! Ramane totul la fel (si au trait fericiti pana la adanci batranete – dar poate nu impreuna!!!???), sau ce se schimba? Daca “ceva” va fi “altcumva” -…… ce… in ce se transforma iubirea de la inceput? Mai clocoteste ca apa din adancuri sau devine mai domoala (asa cum afirma cineva intr-un comentariu anterior) , mai “apa clocita”? Daca da, ce e de facut incat sa impaci si capra si varza – in acest caz copii, sotul, casa, ograda! Dar mai important …ce se intampla cu noi femeile, cum ne transformam noi in celebra institutie a familiei???

Acolo unde apa clocoteste…

Am crezut mereu ca iubirea mea isi va gasi drumul spre suprafata, la fel ca si apa ce clocoteste in adancuri si,  impinsa de o putere catalizatoare isi gaseste drumul spre suprafata, spre lumina si aer, razbind prin  toate straturile de pamant negru.

 Spre a-l proteja de tot pericolul lumii mi-am intins mainile in jurul lui. Si ele s-au transformat in picaturi transparente de viata. L-au inconjurat mai intai ca o ploaie usoara, apoi s-au transformat in vartej, uneori chiar si-n furtuna. Element de viata si de suflet. Iar el? … poate ca a simtit binefacatoarea rocoare, si poate ca uneori l-a si ars clocotul pentru ca a vrut sa spuna ceva (sau doar asa mi s-a parut mie?) amintindu-si parca de o poveste de amor, prea indepartata ca sa mai merite a mai fi rostita.

Undeva, in inima unei tari cu accent melodios si cu batrane castele inaltandu-se spre cer, apa clocoteste. Bogatii orasului isi ascund amarurile dupa ziduri inalte cu acces interzis. Casele cu tencuiala dusa din orasul vechi cer a mai fi luate in seama. Dupa o perdea priveste o femeie cu par alb. Poate-si aminteste de prima noapte la cel mai vechi cazinou din acest colt de Europa. Purta o rochie lunga, de bal. Cu siguranta rosie. Iar el, acel el, i-a zambit si ei in timp ce apa din strafunduri clocotea. Cine stie ce a ramas din iubirea lor?! Poate-l mai asteapta si acum.

Intr-un restaurant doamna Carmen gateste mamaliguta ce-i aminteste de serile de acasa, din Romania. Pe terasa unui hotel, sub cerul primaverii belgiene o tanara canta la un pian imens, negru. Atinge clapele pianului iar notele se risipesc vartej vriband in lumanarile de pe mese. Canta nostalgic, a departare. Cine stie, poate asteapta sa o caute o mare iubire.

Undeva, intr-un oras inconjurat de paduri dese apa din strafunduri clocoteste, clocoteste. La fel si iubirea….

(Doamna Carmen, Alex si Sami de la Domino, Spa, va multumesc de minunata surpriza de a exista in acest loc. )

Valoarea “Celeilalte femei”

Saptamana trecuta, pe 4 mai, casa de licitatii Christie´s a vandut tabloul Nude, Green Leaves and Bust (in franceza intitulat Nu au Plateau de Sculpteur) cu 106,5 milioane dolari. Licitatia castigatoare s-a facut prin intermediul telefonului, celebrul tablou apartinand de acum incolo unui colectionar ce nu a dorit sa-si afirme identitatea. Opera lui Picasso sparge asadar orice record al obiectelor de arta vandute pana acum in cadrul unei licitatii.

Nude, Green leaves and Bust face parte dintr-o serie de portrete pe care pictorul le-a realizat avand-o ca muza pe Marie-Therese Walter, “cealalta femeie” din viata artistului- relatie traita intre 1927 si aproximativ 1935. Cand l-a intalnit pe pictor, Marie-Therese avea doar saptesprezece ani, iar Picasso 45. Legatura lor dureaza intre 1927 si 1935, pictorul fiind in toata aceasta perioada casatorit cu prima lui sotie, Olga Khokhlova.

Marie-Therese va ramane insarcinata, dand nastere pe 5 septembrie 1935 unei fete – Maya. Olga il paraseste pe Picasso in momentul in care afla ca acesta are o amanta de la care mai si asteapta un copil! Pablo Picasso si Olga nu vor divorta (poate si pentru ca pictorul nu dorea departajarea bunurilor din timpul casatoriei- dupa cum legile statului francez i-ar fi impus).

Relatia cu Therese se incheie in momentul in care pictorul o intalneste pe Dora Maar, in 1936. Cele doua femei, cea blonda si stralucitoare (cum Marie-Therese apare in tablourile lui Picasso) si cea intunecata, amintind a durere si lacrimi (ce declanseaza pe langa altele si o noua perioada creativa in viata pictorului) se intalnesc intamplator in atelierul lui Picasso. Pus sa aleaga intre ele, ciudatul geniu le cere sa se bata pentru a-i castiga iubirea si acceptul! In dragoste ca la razboi, nu?!

Picasso a avut grija financiar de Marie-Therese si Maya, dar niciodata nu s-a casatorit cu ea. La patru ani dupa moartea artistului, Marie – Therese se sinucide, spanzurandu-se in garajul casei din Juan le Pins, sudul Frantei.

De multe ori, cealalta femeie,  partea ascunsa a triunghiului conjugal, relatia soptita in nopti de straine hoteluri,  nu este o fatarnica, o fiinta lipsita de morala care vrea sa distruga o relatie doar pentru a-si afirma dragostea ei egoista. Uneori cealalta femeie iubeste pe viata si pe moarte, pana la ultima speranta si dincolo de parasire. De cele mai multe ori cealalta femeie si-ar fi dorit ca ca sa fi fost ea aceea pe care momentul potrivit sa o aleaga. Si din nou, de cele mai multe ori, barbatul celeilalte femei o iubeste cu adevarat.

Fragmente de carte

Fragmente de posibila carte. Multumesc ca sunteti aici si ma incurajati.

Delia

EA către EL

Mi-ai spus ca ea nu conteaza – ca e alta poveste -in care eu nu sunt si ca nu are nimic de-a face cu mine, cu noi, cu ce avem noi unul cu altul. Si eu ma gandeam ca relatia voastra nu inseamna nimic, fiind doar un joc al circumstantelor. Ma minteam pentru ca nu doream sa accept adevarul. Ca eu nu eram de ajuns, ca eu nu puteam sa-ti ofer totul, ca tu cautai in alta parte, in alta femeie ceea ce eu nu-ti puteam oferi. 

Ca sa ma razbun pe toata nepasarea ta, ti-am spus ca oricum ceea ce am avut noi, ce-am avut noi unul cu celalalt nu era decat sex.

Si tu te-ai enervat- de ce? Ai franat brusc si mi-ai interzis sa  fiu vulgara pentru ca nu ma caracterizează, mi-ai spus. Ca eu sunt o lady şi cuvantul asta oribil nu suna nicicum ieait din gura mea. Si erai furios si ai dat cu pumnul in volan si mi-ai spus să tac. Mi-ai reproşat ca pot sa reduc totul la asa ceva. Mi-ai vorbit, ai vorbit parca prea mult.

Si imi imaginam ca nu stia sa te faca sa razi (iar tu razi atat de frumos, toata fata e curpinsa de lumina), ma asiguram ca nu-ti cunostea locul tau special, pe care daca – l atingi ochii tăi îsi schimbă culoarea; eram sigura ca ea, cealalta, nu avea grija de tine si nu-ti facea supa bună si nu se uita la tine in timp ce dormeai sa vada daca ti-e somnul lin, dacă respiri ritmic, ca ea necunoscuta nu avea grija ca orice zgomot al strazii să nu cumva sa te trezească si ca, cu siguranta nu numara clipele pana te trezesti.  

EL catre EA

Nu-mi cere sa te iubesc. Nu stiu cum e sa iubesc, nimeni nu m-a invatat asta. Am fost invatat cum sa mananc civilizat, sa respect culoare rosului la semafor, cum sa raspund frumos sau sa ma incrunt.  Am invatat si cum sa atrag femeia, cum sa-i dau ceea ce-si doreste, cum sa inteleg ce vrea din miscarile corupului ei , din felul in care-si trece mana prin par si mi zambeste. Sunt cel mai bun amant dar nu stiu sa iubesc. Stiu ce-mi vei spune. “Tu esti persoana cea mai importanta din jocul acestei relatii”. Stiu sa insir margelele, sa le rostogolesc pentru a te ademeni, pentru a te poseda. Stiu sa-mi pun orice masca ceruta de situatie. Dar nu stiu sa iubesc. Ai fi putut sa-mi ceri cadouri, sa te invaluiesc in parfum si aur, cum au vrut pana acum alte femei. Dar tu esti cumva aparte. De ce nu te intereseaza aceste nimicuri femeiesti? Tu vrei discutii, vrei cultura, ma cari la piese de teatru pe care nu le inteleg! (………)

Am călătorit lumea până la Amazon, am trăit singuratatea noptii in desert. Am fost singur. Am învătat să trăiesc asa, a inceput sa-mi placa. E o oarecare distantare.De lume, de viata, chiar si de tine insuti.  Poti pleca oricind, poti parasi scena fara sa te doara. Si acum dupa o viata traita asa, in aceasta solitudine a identitatii,  vii tu si-mi ceri nimic mai mult decat sa te iubesc.  Relatia este doar o iluzie. Crezi că tii la cineva dar de fapt nu cunosti această persoană. Totul este de fapt o joacă de teatru! Chiar tu care afirmi iubirea ta imensa catre mine, tu chiar tu îti porti masca înfăsurată în voalul seducător al sentimentului utopic. Vrei să mă ai, să ai iluzia că apartii cuiva. Dar eu nu pot. În noptile în care strigam singur la cineva să vină să mă ajute nimeni , nimeni nu a auzit. Sau poate nu s-a indurat…..si îti repet, nu îti pot da iubire. Te pot iubi trupeste, îti ador corpul…..dar tu vrei ceva in care eu nu cred.

EA catre El

Dupa ce ai plecat, dupa ce am constientizat sirul lungilor zile in care ma voi trezi si pasul nu-si va gasi calea, iar noptile iti voi implora mana pe fata, pe san, de abia atunci am inteles ca te iubesc. Ai zambi aproape imperceptibil daca ti-as spune asta acum. Mi-ai spune ca exagerez, ca in ciuda inteligentei mele sunt  naiva, ca ar trebui sa-mi fie clar ca ceea ce ne uneste pe noi este doar sexualitatea. Mi-ai spune asta asa cum faceai deseori in serile noastre in care-ti povesteam agitata, gesticuland. Ti-ai mai turna cu un gest amplu un alt single malt whisky intr-un pahar si te-ai aseza pe canapeaua din piele. In spate – orasul si marea…marea intalnirii noastre.

Stiu, este o banalitate sa ti spun ca te iubesc. Tot timpul constientizezi adancimea sentimentului doar cand obiectul inspre care se indrepta toata atentia  a disparut din cotidianul tau. Poate de aceea ne inconjoara frigul cand celalalt a plecat. Nu crezi?Cand te-am intalnit pentru prima data, in aeroport, am simtit caldura. Te-am gasit psihic printre miile de calatori ai non-locurilor, (….). Actul iubirii mele a inceput cu aceasta incitare (…)

“Daca te-ar lua tiganii caravenei si te-ar duce departe….”

PS. Citatul este dintr-un minunat cantec vechi, exprimarea fiind departe de orice idee defaimatoare 

Poate exista un timp pentru fiecare gest, pentru fiecare zambet si pentru fiecare lacrima. Poate exista un moment in care ne apartinem doar noua, in care suntem noi cele frumoase, cu planuri in valiza pregatita spre viata. Un timp al nostru, intoarse cu fata spre lumina. Se poate sa existe doar un timp incremenit in viata, un timp al primei iubiri. Poate ca sunt o norocoasa ca am trait acel timp.

N- am sa va povestesc de minutele de groaza traite in fata tablei negre plina cu un sir lung de ecuatii matematice. Nenumaratele formule fara rost imi aduceau nopti nedormite. (Si acum am vise neplacute in care se face ca trebuie sa ies la tabla pentru e rezolva o problema iar clasa ma aplauda incurajator). Nu am sa va povestesc nici de orele de chimie in care imi tremurau mainile pe eprubeta  si nici cum chiuleam la fizica indreptandu-ma spre parcul in floare.

Nu am iesit in evidenta deloc in liceu. Nu am fost nici cea mai frumoasa, nici cea mai bagareata, nici cea mai descurcareata. Nu stiam nici sa povestesc voios despre cucerilrile mele, despre inimile pe care altele le sfaramau. Nu puteam sa povestesc nici de prima mea noapte de pierdere a virginitatii. Erau un soarece de biblioteca, cum ma si strigau persoane „binevoitoare”.

Prima mea intalnire cu fiorul iubirii s-a petrecut fix in biblioteca casei parintesti. Imi amintesc si acum: era spre seara, soarele apunea violet  desupra raului Bega. Ramasitele zilei se reflectau prin ruloul tras pe jumatate iar zgomotul pietii se mai estompase. Si da, eram indragostita de Felix Sima (care fata nu a fost indragostita de el????)

Va pot cita pe de rost din carte, va pot spune cum arata (lucru de admirat avand in vedere ca unele chipuri barbatesti le uit destul de rapid pentru ca nu merita osteneala).

Dragostea mea de roman era „un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, [...] iar gulerul tare si foarte inalt si sapca ii dadeau un aer barbatesc si elegant. Fata insa ii era juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca, dar culoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie”.

Aceste trasaturi, visate in noptile in care speri ca zburatorul te poate va gasi la concertul Phoenix din Piata Unirii, mi s-au intiparit de a lungul anilor si poate, involuntar,  am cautat in trasaturile barbatilor intalniti ceva din Felix Sima: ochii lui, pletele lungi negre, nasul trufas…

Asadar, sa va povestesc de prima mea mare iubire, de acel cuplu adolescentin ce se credea odata nemuritor.

Anii mei de liceu s-au desfasurat in solfegii. Do-ul  adanc, de inceput de gama,  insemna golul  in stomac de fiecare data cand el se uita prelung la mine, mi- ul era transcris in fiorul pielii atunci cand el ma privea cu un suras golanesc. Dintr-o rasuflare ajugeam la sol, reindragostita de mainile lui ce atingeau clapele pianului. Do-ul de la capatul solfegiului insemna fericirea mea completa, rotunda.

„Cum se poate asa ceva, s-au smiorcait frumoasele liceului, Delia – aceasta ratusca uratica l-a vrajit pe pianistul de la Liceul de muzica, cel cu plete negre si gene lungi?

„Cum Dumnezeu s-a intamplat asta?” Se plangeau in ton unison.

 „Cum de te-ai uitat la mine dragul meu, cum m-ai remarcat – il intrebam eu peste luni, parca netrezita din uimirea primei intalniri! „Mi-ai simtit notele, ai trait melodia, erai asa  departe….”

In fata pianului imens el canta mai departe si sunetele se preschimbasera in campuri de aur sub atingerea mainilor noastre indragostite!

Da, sunt sigur ca exista un timp al iubirii pure, un timp in care numai tu esti regina ce danseaza pentru el in nopti stelare. Un moment in care ferestrele spre lume sunt inchise si scena principala se desfasoara intre voi doi.

Si diminetile mele erau ocupate de sirul orelor si profesorilor ce mi se derulau prin fata. Dar dupa-mesele si serile capatau ceva magic. Ceva fabulos. Pentru ca el ma astepta pe treptele liceului pedaogic si universul ne apartinea numai noua. Lumea noastra era cea a unui acoperis scaldat de un soare spre apus, de unde puteai vedea departe, de doua biciclete strabatand luncile Timisului si de stropii de ploaie pe pielea noastra. Cum poti uita acei ani de liceu in care ai descoperit cat de simpla e iubirea? Pentru ca el m-a invatat sa iubesc pana la uitare de sine, sa iubesc frumos. Dar el m-a invatat si sa iubesc a deznadejde,  de dor si inima amara. Si pentru asta-i multumesc.

„Daca te-ar lua tiganii caravenei si te-ar duce departe eu nu am sa te uit”… imi soptea el simplu pe o melodie  veche.  

Da, cu siguranta exista doar un timp in care suntem noi, cele razand la soare. Poate pe http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/ veti regasi tipul vostru, timp solar.