Triunghiul relatiei noastre

“Femeia asta

Are pe cineva in baie.

Vorbeste cu mine,

Ma iubeste sincer, dar cineva se tot foieste in sufletul ei

Dincolo de mine.” (Marin Sorescu, Dincolo).

În patul ei doarme înca un el și o altă ea își odihnește inefabil lângă el agitația unei alte zile. Un alt el îi însoțește  drumurile-i lungi în nopți cu radioul deschis pe o melodie ce aduce subit trecutul în mașina cu destinație uitată.

Femeia asta, pășind a gând departe , poartă umbra unui alt el – cât l-a iubit, cât l-a implorat, cât l-a așteptat! Bărbatul ăsta cu copiii jucându-se în carusel într-o sâmbătă dimineața, poartă zâmbetul ei, cea cu păr ca vara.

Mai demult, când el a plecat m-am comparat la infinit cu cealaltă. O fi mai inteligentă, mai surâzătoare, mai cu vino-n coa? Poate stie să-i gătească mai bine, să-l alinte mai drăgăstos, poate-i pronunță numele cu un accent mai plăcut? Cu siguranță îl iubește mai focos, cum altcumva? Sau poate știe să taca când trebuie, să-i uite micile împoticniri  si neatenții relaționale(doare e  bărbat?!).  E mai frumoasă? Și în labirintul poziționat în formă de triunghi conjugal, această întrebare îmi revenea tot mai obsedanta. Pentru că da, în acel moment aș fi dat toată inteligența cărților citite pe nerăsuflate, aș fi  risipit cele mai alese cuvinte doar ca să fiu unica femeie in ochii bărbatului iubit. Cea mai frumoasă – până la uitare de sine.

Și mult timp după aceea, când viața mea gustase din bucuria trezirii în doi mă întrebam dacă un anume el, privind poate dincolo de o fereastră, își mai amintește cum arătam în nopatea primei noastre iubiri, cât de îndrăgostită eram de mișcarea mâinii lui, de modul lui personal de a articula cuvintele?

Oare cum te-ar fi iubit? Ți-ar fi întins mâna prin noapte, căutându-te, cum poate face şi cu el? Te-ar fi ţinut strâns în braţele lui adormite atât de strâns încât trupul tău să se facă mic lângă al lui?

Trăim poate ani întregi cu o a treia persoană lângă noi. Ne însoțește drumul fără bagaje, ne face să zâmbim sau să visăm în prag de primăvară întârziată. Ne aminteste ce e nostalgia.

Problema integrarii

Dupa o saptamana de tacere nedorita revin la voi. Dar revin mahnita. Pentru ca, desi primavara si-a aratat azi prima raza, la mine inghetul vrajbei dintre noi, “cei din Est si cei din Vest” isi sulfa inca viforul. Ciudat ar spune unii, dupa atatia ani de convietuire pe pamanturi mai asa zise roditoare!!

Da, chiar dupa atata timp de “resocializare” si straduinta de integrare. E cam greu sa te integrezi cand acest proces social se desfasoara mai mult intr-un sens, cel al asimilarii fara “dar si poate”.

Ok, traiesti din binevoita alegere sau uneori din jocul sortii intr-o alta tara care de fapt nu e a “ta”. Inveti o limba necunoscuta si o inveti (aproape) la perfectie!(O si predai altora incercand sa o faci cat de cat digerabila).  Dar cumva, la cea mai mica opinie diferita fata de a bastinasului, la cea mai mica “critica constructiva” la adresa sistemului  ti se aduce mai mult sau mai putin finut aminte ca nu esti la tine acasa. Ca esti pur si simplu tolerat si ca trebuie sa-ti inchizi  gura (daca nu poti – e indicat apelezi la ajutorul pumnului), sa zambesti angelic, sa faci o mutrita nevinovata si tampa si sa-ti ceri frumusel si cuminte scuze. Ar trebui sa faci si o plecaciune pentru sansa extra-ordinara pe care ai avut-o de a primi o slujba, un rost in aceasta tara! “bucura-te ca nu ai aterizat la Mc Donalds sa speli vase” (nu de alta dar si pentru posturile de acolo e concurenta mare intre buni doctori sau profesori din India sau Pakistan). Asa ca ce mai conteaza bursele din timpul studiului (oferite übrigens/by the way cu ceva ani in urma de acelasi stat- pe atunci te-au si numit “viitorul Europei (sic! )), ce mai conteaza ca te-ai zbatut ani la rand sa ti se recunoasca studiile superioare (si in aceasta perioada o sansa mai ochioasa de serviciu nu ti se aratase- la Mc Donalds inca nu se eliberase nici un post); tu trebuie sa te simti onorat ca ai marea sansa (o data in viata) sa faci parte din marea “familie europeana”. Ce conteaza ca salariul ti-e de 10X mai mic decat al nativului, luarea cuvantului in sedinte e limitata la “da aveti dreptate, sunt aici sa va absorb intreaga stiinta si pricepere milenara, nu ma luati in seama! Doar faptul de a fi in acest loc imi umple celula de bucurie!”

Mai pe sleau: in prima zi cand am fost prezentata oficial familii extinse am fost intrebata “ce frumos ca ai venit in vizita!? cand te intorci inapoi la tine in tara?” (am impresia ca situatia nu s-a schimbat foarte mult de atunci desi prezinta prin unele parti imbunatatiri); intre timp am invatat ca trebuie sa-mi ascund entuziasmul atunci cand relatez cu nedisimulata mandrie despre schimbarile in bine din propria tara – maxim 2 minute de relatare apoi, ca sa-ti linistesti moral gazda (nu uita esti osapete) si sa pui baza unei oarecare convietuiri in pace trebuie sa scoti in evidenta clarele beneficii ale sederii prelungite aici!  Ce pacat ca eu nu stiu cum sa-mi tin gura si sa pozez frumos!

La nivel oficial este voita integrarea (si nu asimilarea). NU ma intelegeti gresit ca sociolog nepractician “sunt pentru integrare”. Dar tot ca sociolog sunt destul de desteapta sa-mi dau seama ca sloganele “respectarea individualitatii fiecarei natiuni”, “unitate in diversitate” si altele….sunt numai niste stereotipii verbale deci asadar si prin urmare apartin de fantezia politicianului care le propaga electoral. Dar la modul vietii cotidiene – te duci la oficiul pentru straini si o domnita  ce a mancat prea multi castraveti dis de dimineata te dirijeaza pe o banca aflata intr-un coridor lung si slab luminat, undeva unde trebuie sa stai cuminte pana iti vine randul si atunci cand lumina usii domnitei se schimba in verde- deci la semnal, trebuie sa  raspunzi prompt si fara prea multe miscari din gene daca imparti (inca) acelasi pat cu sotul, daca aveti hainele puse impreuna in dulap si daca iti faci datoriile de parte casatorita! A, sa nu uitam parca Romania fie ea cum o fi e in UE si parca era ceva de genul ca suntem cetateni ai frumoasei unite Europe? Adica asta ar insemna ca si intrebarile de genul celor de mai sus nu-si mai au rostul!? Sau ma insel?

Da, se vorbeste de integrarea persoanelor venite din alte parti ale lumii. Dar nu stiu cum se face ca scolile profesionale sunt pline de copii veniti din alte parti, ca profesorii emigranti de genul meu, in ciuda nenumaratelor examene date (si luate cu brio) isi gasesc cu greu o slujba buna intr-o scoala – si acolo sunt priviti de colegii lor  “de aici”, ca niste extraterestrii (“cum poate asta/asta sa fie profesor, ca mine, cand se simte o urma de accent strain), cum se face ca la atatea nationalitati nu exista macar o scoala primara, o televiziune locala in limba nationalitatii?

De cand sunt aici ma intreb cum de, noi romanii dorim cu atata convingere sa emigram si sa ne “asimilam” uitand cu orice pret de unde am plecat? Noi nu mai avem o oarecare mandrie nationala?

Dar cea mai mare intrebare a mea- cand voi avea un copil – din mama romana si tata german cum va fi privit acest copil de catre ceilalti de aici? Poate in momentul in care se va naste, doamnele de la oficiul pentru straini vor sti cu siguranta ca eu cu sotul meu impartim acelasi pat si intrebarile despre comportamentul nostru matrimonial vor fi rasuflate. Sau poate atunci va trebui sa le arat un test de paternitate ca sa aiba siguranta ca n-am venit in aceasta tara sa profit de toate beneficiile unei vieti “in Vest?”

PS- A da exista si parti bune. Dar despre ele altadata (este un efort mental imens).