Sa ne prefacem ca s-a intamplat deja…
Posted by Delia on Jan 30, 2010 in Culoarea viselor, iubire, Pescari de luna, Relatii intre sexe | 21 comments
Visam mereu la o iubire completa, apocaliptica. La o dragoste imensa care sa ne cuprinda ca un taifun, sa ne rostogoleasca cand salbatic prin zilele si noptile anilor ce ne-au mai ramas, cand dulce-amagitor prin dimineti cu aroma de el, cel ales. Ne-o imaginam cea mai puternica dintre iubirile posibile. Si doar a noastra. Ne- am tatua iubirea in suflet si-am dori sa ne vedem defiland o eternitate pe aleele ei.
“Bucuria iubirii pe care am trait-o impreuna….nu o mai pot arunca si abia mai pot sa o alung din gandurile mele. Pot sa merg incotro mi se indreapta pasii, imaginile ei imi danseaza in fata ochilor. Chiar si in momentele de ruga se inghesuie aceste fantasme si imi cuprind sarmanul meu suflet”. Femeia ce scria aceasta scrisoare a fost o calugarita. Heloise se indragosteste pentru totdeauna de profesorul ei, renumitul teolog Peter Abaelard (1079 – 1142). Un profesor privat ce intretine relatii intime cu eleva sa -legatura imposibila, privita in sec. al XII-lea (ca si acum de altfel) ca o anomalie sociala.
Pentru ca Heloise purta in pantece un baiat (indragostitii fiind de altfel si casatoriti in secret), cei doi sunt despartiti cu violenta de catre unchiul fetei: Abaelard este castrat, luand drumul calugariei. Heloise, va gasi dupa nasterea baiatului adapost la benedictine. Mai tarziu va deveni chiar stareta. Dupa 12 ani, timp in care nu au contact unul cu altul,vechii iubiti incep din nou sa schimbe scrisori….si atat. La 21. 04. 1142 Abaelard moare in manastirea de la Cluny. Heloise i supravietuieste inca 22 de ani! Sunt inmormantati impreuna in Cimitirul Pere-Lachaise din Paris. Legenda spune ca iubitul si-a intins mainile pentru a-si imbratisa in sfarsit, in liniste, aleasa.
Despre Abaelard se spune ca era rece, retinut. Dar foarte citit, un ganditor profund si un orator inflacarat. Heloise, pe de alta parte, a fost asa cum este fiecare femeie indragostita. Scria inflacarat, scria din inima, scria promisiuni de dragoste eterna.
De ce mi-am amintit chiar acum despre ei? Poate ca o astfel de iubire reflecta crunt jocurile mintii si ale disperarii prin care au trecut cei doi. Si da, a fost o iubire imposibila si in consecinta, una trista. Cu siguranta a fost o iubire masurata in ani amari de despartire, in clipe traite in singuratatea unei chilii. La ei a fost o chilie reala, din cativa pasi la stanga si la dreapta si poate cu o fereastra ce bloca cerul. Dar unele femei traiesc in celule psihice. Ele sunt libere sa paseasca, sa vada campul si imensitatea albastrului pe fundalul unei ferestre larg deschise. Dar ele nu se bucura de acest firesc al existentei. Pentru ca sunt femei care duc si ele vieti paralele, care poate se intalnesc cu un el in gradina imaginaraori de cate ori amintirea revine mai navalnic. Sunt si ele femei care se fac ca uita, care-si vad mai departe de viata si aduc pe lume pui frumosi. Dar totusi poarta iubiri ce le tin prizoniere. Sunt sigura ca si barbatii traiesc iubiri masurate in ritm de doua vieti – una reala si alta imaginata, acea viata din “gradina lor secreta”. Numai ca poate ei au invatat sa se prefaca mai bine. Dar nu asta doream sa scriu acum. Ma gandeam insa ca…..
ar putea oare ele scapa de lanturile iubirii “ce nu a fost sa fie” daca pur si simplu, printr-un exercitiu de imaginatie, si-ar spune (si le-ar sopti si iubitului imaginar incet) poate in gand…..”hai dragul meu sa ne prefacem ca s-a intamplat deja”…sa ne imaginam ca pe degetul meu a fost inelul ce ma leaga de tine, ca am crescut copii frumosi, ca am simtit impreuna fiorul marii si vantul si pacea…si am mers impreuna pana la sfarsit prin lumina inefabila. Si poate asa ne eliberam de plumbul din suflet. Sa traim linistite mai departe,sa ne zambim noua cu siguranta unui experiente intamplate. Doar ne prefacem ca a fost….si sa vedem marea si cerul si valea.
Tot citesc ce ai scris despre “sa ne prefacem ca s-a intamplat deja”…adica citesc iar si iar, asa cum fac atunci cand imi place sau ma misca ceva…Si nu stiu de ce am in minte acum, ce spunea Paler despre fapul ca omul are de fapt 3 vieti relativ distincte: una publica, alta particulara, si alta secreta…prin ea intelegand partea aceea din noi asupra careia nu avem nici un control – obsesiile, visele – si unde nu ne putem minti…
Si totusi, daca m-as preface ca deja s-a intamplat, sa am iubirea aceea rotunda – cum ar spune Alice – nu as scapa de plumbul din suflet…pt ca chiar daca deja s-a intamplat, oricat de desuet ar parea, mie imi place pana la urma partea aceea cu “au trait impreuna fericiti pana la adanci batraneti”…dar asta, desigur, nu ii este scris sa traiasca oricui, cel putin, mie, nu…Si atunci, imi aduc aminte de iubirea mea cu aripi si cu plumb, si ma intreb cumva inaintea cui am gresit.
Je, cred ca avea dreptate Paler. Viata noastra secreta- asa e, acolo nu ne putem minti.
De ce scrii ca tie nu-ti este dat sa traiesti fericita pana la adanci batranete? Stii, cand am scria asta azi noapte ma gandeam ca poate daca am inceta sa ne punem intrebari de genul “cum ar fi fost daca” si pur si simplu ne inchipuim poate poate trecem peste framantare. Nu de alta, dar sa fim noi mai linistite.
Sunct sigura ca nu ai gresit nimanui. Poate noi suntem cele care luam prea serios lucrurile…de parca le-am putea lua altcumva…..
Ce frumos ai scris…. mi-ai adus un zambet trist si linistit pe fata….
Imi pare ca inspiri liniste dar mai e si o usoara framantare, care apare din cand in cand.
La mine sunt momente in care, da, vreau, sa las in urma totul, sa iert, sa ma linistesc, sa-mi zambesc, dar, sunt si momentele in care ma simt coplesita de resentimente, de “cum ar fi fost daca” si ” de ce a fost asa” si atunci dispare toata linistea si impacarea pe care am construit-o cu rabdare…..si imi dau seama ca sufletul meu e inca ranit, ca mai am nevoie de timp, de intelepciune, de incredere in mine, de putere….
Vreau un nou inceput….
As vrea sa vad marea si cerul si valea….
Si pentru ca vreau un nou inceput…..ma tot bate gandul sa emigrez…..Sunt multe lucruri de care nu sunt multumita…..si simt ca s-ar putea mai mult…..vreau sa incerc, sa-mi dau sansa cat simt ca ma ajuta varsta si moralul….apoi e probabil sa renunt la idee…… si nu imi place sa regret un lucru pe care nu am avut curajul sa-l fac….Acum simt, pot, vreau….evident, exista si curaj si teama….:)
Cum ar fi fost daca…am si eu asemenea intrebari, cu gandul la baietii din liceu care imi declarau dragoste eterna si eu ii luam in ras, gandindu-ma doar la situatia mea superioara lor si atat; la fostul meu sot care daca nu ar fi fost incapatanat si prost poate ca s-ar fi terminat altfel, la cel pe care destinul s-a incapatanat sa mi-l tot arunce in fata si-n viata. E ciudat sa te tot gandesti la cum ar fi fost si nu la ce va fi. O vecina, mi-a spus ca a vazut in palma mea ca voi trai mult, asa ca trebuie sa-mi caut un partener care sa traiasca la fel de mult ca mine, ca sa pot “fericiti pana la adanci batraneti”. Oricum, nu cred ca as putea trai langa un barbat pe care nu-l iubesc sau nu ma iubeste. as renunta, indiferent cat de lunga a fost relatia.
Delia, am gasit cartea si intre cursuri si cotidian, am inceput s-o citesc. E interesanta.
Delia, spun ca nu pot sa ma prefac ca s-a intamplat deja sa fi trait dragostea “aceea”, pt ca sunt singura, si oricat m-as preface ca am trait cel mai frumos vis de pe pamant (pt mine), tot singura sunt…Poate ca da, as fi mai linistita gandindu-ma ca nu am trait degeaba, ca mi-a fost dat sa cunosc toate framantarile vietii si ale mortii cumva…Dar, din “intelepciunea” celor 37 de ani ai mei, pe care oricum nu pot sa ii port pe toti deodata, simt ca nicidecum nu voi mai intalni de acum dragostea aceea…ca daca nu venit si nu a ramas cand era vremea ei, acum e deja prea tarziu.
Je, parerea mea e ca niciodata sa nu spui niciodata. Stiu cazuri care la 40, la 50 si-au gasit marea dragoste si le-a fost bine.
Nu m-as fi gandit niciodata la asta, Delia, oricat de mult ne intalnim noi pe culoare comune de vis. Ce frumos ar fi…in locul iubirilor neimpartasite sau neintamplate care ne tin prizoniere (cu voia noastra asumata), “sa ne imaginam ca s-au intamplat deja”. Ca povestea ireala nu a fost doar in mintea noastra si in cuvinte, ci si in realitate, in vorbe, in atingeri. Vezi tu, eu fac asta, fara sa constientizez, de multa vreme. Toate povestile mele si toate visele scrise…s-au intamplat deja. Nu-i asa?!
Adelina, framantarea asta e in noi toate. Poate iese mai mult la iveala atunci cand e frig. Sau poate cand avem nevoie de un happy end. Unde ai vrea sa emigrezi?
alexandra, fecioarele niciodata nu au relatii cu barbati pe care nu-i iubesc sunt sigura ca nu ai putea. eu tocmai ca, in dorinta de a ocoli intrebarea “ce ar fi fost”, m-am gandit ca poate aceasta ar fi solutia: sa facem un salt peste ani si vremuri si sa ne inchipuim ca “a fost”. si ca a fost frumos. si apoi sa-i dam drumul intrebarii sa zboare …. si sa ne vedem mai departe de viata si cel mai important, de noi!
e foarte interesanta cartea, nu? mi se pare foarte actual cum vorbesc cele doua surori despre casatorie…de exemplu…si despre alte tema…lawerence cred ca stia mai bine ce -i in sufletul feminin, mult mai bine decat femeile insele:)
Je, alexandra- va dezamagesc daca as spune ca …..eu cred ca “acea mare dragoste” aproape ca nu exista. adica….. (sa nu fiu prea filosofica) nu exista in afara noastra. Noi cu priceperea sau nepriceperea noastra ne gandim ca e “cea mai perfecta” dragoste. Poate lucrurile s-ar simplifica daca n-am mai gandi asa.
Apoi draga mea Je nici nu ma gandesc sa renunti sa -ti traiesti dragostea frumoasa, solara, care va veni. Sunt sigura ca asa are sa fie. Poate trebuie doar sa o cauti mai bine. Cine stie, e chiar langa tine si nu o vezi? Eu ma gandeam cand am scris asta “la dragostili” ce s-au dus….s-au dus si ne intrebam de ce, si cum si uite, cum zicea Adelina, mai apar framantari peste linistea din noi. Doar ca niste pete pe cerul senin.
Anda, dar povestea nu e ireala draga mea…a fost, a fost crede-ma…
Ma bate gandul sa emigrez in Canada (probabil partea franceza, pentru ca am inteles ca se obtine viza mai usor….desi eu stiu engleza f bine si franceza deloc)…….mi-am dat o luna sa strang cat mai multa informatie, ca apoi, sa iau decizia……
Stiu ca nu am niciun suport acolo, ca poate fi o experienta dura…..dar cred ca merita sa incerc, sa nu-mi reprosez mai tarziu ca nu am facut nimic.
Delia, cred ca in primul paragraf ai avut intentia de a scrie : “aleile” dar din greseala a iesit un cuvant inexistent: “si-am dori sa ne vedem defiland o eternitate pe aleele ei”.
Cel mai real este plumbul din suflet.Apoi jocul perfid al mintii,lupta pentru suprematie dintre ratiune si emotional.Nimeni nu-si poate dirija sentimentele asa cum isi dirijeaza mana care se intinde dupa cana de cafea.Pe durata scurta putem controla sentimentele cu ratiunea,dar aceasta focusare costa enorm de multa energie.
” Sa ne prefacem ca s-a intamplat deja” ne-ar ajuta oarecum sa incheiem un capitol din cartea vietii,un capitol ramas neterminat din varii motive.Dar pana la a vedea cerul,marea si valea vor trebui trecute dureri,frustrari,vinovatii…Sau vom ramane vesnic in chilia pe care singure ne-am insusit-o,si din care vrem sau nu prea sa scapam.Pentru ca iubirea da dependenta,creierul nostru refuza sa recunoasca ca obiectul dorintei a disparut.
Si-atunci raspundem cu o reactie de frustrare ca cea produsa de dezintoxicare.O lipsa care doare mortal!
Uff, Delia, am priceput ca te referi cumva la iubirile care s-au dus si nu s-au incheiat asa cum am fi vrut, asa cum am fi sperat, adica in chip banal cu “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”…Tocmai de asta spuneam, ca imaginadu-mi ca s-a petrecut deja povestea perfecta, m-as trezi iar singura, caci nu cred ca am harul de a ramane mereu in poveste. Apoi, stiu ca chiar nu exista dragoste perfecta, caci ce mi se pare mie sublim, nu poate fi la fel pt altcineva, ci fiecare dintre noi simtim in alt fel magia povestii aceleia.
Tu nu te gandesti sa renunt sa-mi traiesc dragostea solara…dar eu nu o mai caut, nici macar nu o mai astept, timpul nu mai e de partea mea. Am pe langa ganduri niste fragmente de poveste care imi dau cumva senzatia ca nu am trait degeaba (dar nici cu folos, ar spune vreun carcotas).
Tot incerc “sa ma prefac ca s-a intamplat deja” si nu reusesc, nu imi iese…:=)
Pupici la toate!
Ne prefacem, dar ce facem cu realitatea cruda?
Poate ca dragostea perfecta, mare exista doar in proiectia noastra asupra celuilalt. Poate ca iubim de multe ori in viata, de fiecare data in alt mod, dar asta nu intra tot in categoria prefacatorie? E complicat, dar asta e rostul nostru, sa complicam lucrurile, sa ne punem intrebari la are nu ne raspunde cine trebuie. Imi place sa fiu indragostita, pentru ca ma plac pe mine fizic si psihic multa mai mult, dar imi place si sa fiu iubita cotropitor de total.
Eu cred ca si ei, barbatii vor aceleasi lucruri ca si noi, dar nu stiu sa ceara, nu stiu sa ofere.
Buna dimineata fete dragi! Zilele trecute am fost putin cam racita si nu am putut sa gandesc clar:)
Alma, ai dreptate – “graba strica treaba” – aleile; (pentru ca toata ziua vorbesc si predau pe germana mai raman seara cuvinte germane in mintea mea prea incercata:) )
Adelina – procesul emigrarii este destul de greu, mai ales cand o iei la drum de una singura. Eu daca nu ar fi cineva care sa ma “tina” aici m-as fi intors demult in tara.
Dorulet , Alexandra, Je – aveti dragele mele dreptate. desi doare, cred ca nu multe doresc sa sara peste aceste momente. Eu ma gandeam la “sa ne prefacem ca totul s-a intamplat” pentru a gasi un posibil raspuns la intrebari deseori inutile, de a gasi un happy end la povestea noastra de iubire “tragica”. Un sfarsit care sa ne faca sa mergem mai departe senine si multumite, sa ne arate ca ceea ce conteaza este prezentul. Si noi. Si momentele noastre. Pentru ca daca traim o viata in intrebari uitam sa ne traim propria viata. Asa ma gandeam in acel moment….
Draga mea, FELICITARI pentru articolul “Venus a lui Boticelli”!!!!!!
Pup!
eu vin dupa saptamani si luni de tacere doar ca sa iti spun ca mi-e dor de tine, de scris cu tine mi-e dor, de pescarii tai de luna si de filigranurile vorbelor tale ce descriu atat de frumos tavanul casei tale, pe mark si pe sonic, o brosa sau un targ pe unde ti-ai umplut ochii de frumos.
mi-e dor de vocea ta pe care o stiu vorbind romaneste cu accent german si de rasul tau cristalin pe care coco chanel l-ar fi inchis poate intr-un flacon, poate intr-o esarfa, poate in gandul accesoriilor ei.
referitor la cele postate de tine, avea marques o vorba care mie mi-a placut mult:
“Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea,as spune te iubesc.
Nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.”
… restul e numai vina sau teama fiecaruia dintre noi.
Delia,stiu ca ne vrei fericite si zambarete,dar daca nu ne-am perpeli atat de dragul lor cum am mai fii noi asa de patimase,cum i-am mai diseca noi pana la ultimul gest sau ultimul cuvant ridicat de multe ori la rangul de compliment.Doar sunt si ei bietii, dependenti de toanele ,mofturile sau zambetele noastre.Doar ca ei se controleaza mai bine,as spune ca intra putin in panica daca nu-i bagi in seama vreo doua trei zile!Daca nu i-am iubi…
Cristina, ma bucur ca ti-a placut articolul din noul numar.
Pisica mea draga, ce surpriza imi faci sa scrii din nou! Iti multumesc. Si eu vreau sa ne intalnim in pagini tiparite si sa scriem despre cea mai scumpa esenta – cea din care este facuta dragostea! O si – mi spui de Coco Chanel, doar stii ca inima mea e inchisa intr-unul din parfumurile ei!
Si pisica mea, imi pare rau ca nu l-am putut citi pe Marques pana la capat (pacatul meu, vad acum dar nu stiu de ce n-am putut! Ce greu e uneori sa spunem cuvintele magice!)
Dorulet aproape de sufletul meu, daca nu i-am iubi….mda asta e o tema buna de reflectie:) Poate chiar am pierde ceva din noi daca “n am mai fi asa de patimase”, poate aveti dreptate dragele mele. Dar da, cat as vrea sa va stiu fericite!