Suflete pustii
Posted by Delia on Nov 23, 2009 in Suflete | 39 comments
In noaptea iubirii lor, prelungita din orgasmul simturilor, a cazut direct in somn. Dar a fost unul nelinistit, unul din care s-a trezit haituita de un nume halucinant. Simtindu-si inima gonind nebuna s-a ridicat speriata din pat, invadata de o frica ce-i lasa fiorii reci sa-i curga pe sira spinarii. Pentru o secunda nu a stiut unde se afla. Pentru un moment a cuprins-o panica. I-a simtit trupul gol, i-a atins mana cu degete lungi, aristocrate. El cel asteptat, cel implorat si neuitat era pierdut intr-un somn adanc.
Erau in sfarsit acolo. In acel loc in care stiau instinctiv ca vor ajunge peste ani. Pentru ca asa trebuia sa se intample. Pentru ca atunci demult, cand suspendat pe un pod peste ape el se despartea, ea nu au putut sa-si ia ramas bun. Dar acum era acolo unde se imaginasera de atatea ori in vietile lor despartite.
Indreptandu-se spre fereastra, privea orasul ce se intindea in fata ei. Orasul ei, orasul intalnirii lor. Ea i-a aratat strazile, i-a soptit la ureche povestile ilicite. Se sarutasera in vechea piata, ignorand frigul ce ameninta sa le inghete simturile. Da, era in sfarsit acolo. Si acum, in orasul ultimei regasiri se facea din ce in ce mai intuneric. Deschise fereastra si asteptarea noptii devenea si mai adanca. Cladirile vechi erau niste colosi intunecati, nemiscati, care-i starneau un tremur prevestitor, amintindu-i ca unele frici raman acolo, nemiscate, chiar daca incerci intr-un ultim efort disperat sa inchizi ochii si sa-ti imaginezi intinsele lanuri de grau si un cer albastru.
Aerul rece al noptii era tot mai acut, ii agresa sfarcurile. Undeva in oras o sirena suiera din nou a parasire, un alt suflet era in primejdie. S-a indepartat de la geam scuturandu-se ca de un vis urat care se tot repeta obsedant.
Cand primele tramvaie isi vor incepe calatoria zilnica el va pleca. Se va uita la ea cu ochi parasiti de suflet, o va privi a renuntare. Ii va spune ca amintirea ei ii va tulbura drumul. Ii va strange degetele intr-ale lui pentru o ultima data. Si va pleca. Pentru totdeauna.
Si in acea noapte adanca, mai intunecata ca oricare alta ea a inteles. Vor stii amandoi ca va fi trist si gol din cand in cand, atunci cand isi vor aminti in treacat de nepetrecutul din ei, dar nu vor recunoaste. Vor merge mai departe, tot mai departe purtand cu ei visuri accidentate. Nu vor spune nimic, isi vor atinge din cand in cand buzele interzicand cuvantul. Incercand sa uite. Si asta doar pentru ca au uitat cum e sa zboare! Biete suflete pustii!
Frumos scris. De unde asa de frumoasa inspiratie?
Alin, in primul rand bine ai venit “la mine acasa”.
Viata asta Alin, viata te inspira uneori mai multa decat ai vrea.
Iti doresc zile senine si te mai astept
In pustiul ce-l vor strabate sufletele lor, cu buzele pecetluite de tacere, vor fi si zile cand, vor pluti in oaza amintirii clipei i n care au fost un intreg , o certitudine !
Blanca, daca macar ar intelege ca au fost odata un intreg, o certitudine! Poate atunci ar merge mai departe fiecare pe drumul lor. Pana atunci insa se vor preface…..
(Mi-am gasit cercelul de care povesteam)
Stiu cum e trezirea in ultima noapte, la granita dintre trecutul care se contureaza deja si prezentul care vine, odata cu acea ora de hotar cand tramvaiele incep sa circule. Si cunosc si orase ale ultimelor regasiri. Si urasc sa-mi las in urma bucati de suflet.
Cred… ca nu poti scrie atat de minunat daca n-ai trecut pustiitor de real prin asa ceva.Si mai cred ca nu poti asimila din aceste ganduri toata razvratirea inimii si toata ratiunea renuntarii decat daca ai trait cu nebunie,, nepetrecutul “dintre doua suflete pereche.Sau sa fie asa de mare harul tau ?
…ce frumos!!!! BRAVO!!!
Dorulet, iti multumesc in primul rand ca m-ai citit si apoi iti multumesc ca-mi scrii.
In ceea ce priveste intrebarea ta…ce-as putea eu sa-ti raspund acum? Chiar numele tau “Dorulet” vorbeste de neintamplatul din noi, de razvratirea sufletului in fata pustiului. Si atunci cuvintele vin napraznic…..si atunci e …literatura.
Te astept din nou pe blog.
Christine, multumesc ca ma citesti.
Si ti multumesc si de comentariu.
Si ti doresc seri placute acolo unde esti. Stiu ca uneori ele sunt prea singuratice.
Te mai astept.
Da, foarte trist, ma simt vizata…chiar, vrei sa ne spui mai multe despre poveste?! numai daca vrei…oricum, cred ca am trecut atatia prin neintamplata poveste.
Anda mea – noi doua am trecut prin aceleasi povesti. Le-am vazut cum iau faptura, cum ne bantuie, cum ne lovesc, cum ne cutremura. Si apoi lasa bucati de suflet, undeva prin orase indepartate. Dar impreuna le vom culege si cum ti-am scris, vom vedea cum imboboceste floarea in Namur.
Je…este povestea noastra, a tuturor. Am sa va spun mai multe din poveste. Candva …. cand “s-a dus neintamplatul si-i prea departe tot ce-a fost”. (Niciodata).
Ralu, frumos scris, cu adevarat frumos!!!!!!!! Aproape am impresia ca in serile recent trecute am baut foarte mult si ti-am pus sufletul meu pe tava…dar parca nu s-a intamplat chiar asa, nu???
Ce e de facut cu un suflet bantuit si pustiu? Cum il reorientam unde “trebuie”, cum ii redam suflul inapoi? Ca parca odata cu trecerea timpului in loc sa uite se inversuneaza si mai mult sa se lase prins intr-un labirint de intrebari din ce in ce mai complicate…….
Te pup si minunate zilele petrecute impreuna, nu????
Raluca draga, vezi si cercelul si-a regasit perechea
, cred ca e un semn bun nu? e o certitudine…
ma surprinzi din nou, pescarul meu de luna.
si nu stiu de ce simt ca nu e literatura ci furtuna.
si ma gandesc ca recunoastem sufletele pustii daca privin ochii. ochii ce nu stiu sa minta. ce poarta in apele adanci un dor si un freamat. ape adanci si mistuitoare.
nu vreau sa-mi amintesc ultima noapte. si nici orasele lasate in urma ca dupa razboi. un razboi al inimii cu ratiunea.
nu vreau. doar ochii sa spuna…
Raluca mea, ti-am inteles fiecare cuvant si am simtit totul de cand m-am uitat prima oara in ochii tai. Uneori e pustiu, stiu, dar cum am putea intelege iubirea adevarata fara sa alunecam din cand in cand in golurile sufletului?
Tulburatoare si minunata poza….
pisica, sper ca te surprind placut. sau macar te tulbur putin:)
am privit si eu mai demult niste ochi. priveam si gura care mi povestea multe si nevrute …si bine-inteles numai de bine. Dar ochii, ochii aceia care altadata priveau fulgerator, adanc, cu dorinta, acum ochii aceia erau goli, tristi, lipsiti de viata. chiar daca, repet, buzele articulau, vorbeau mult, prea mult. nu stiu de ce avem impulsul asta distrugator de a ne reintoarce la locul unde am ucis iubirea. noi femeile.
simone, ochii nostri vorbesc povesti secrete, nu?
da, tulburatoare poza cu timisoara, imi straneste mereu o senzatie de “fluturi in stomac”. e locul nostru…
Cristina, imi pui tot timpul intrebari atat de dificile!!!
Poate sufletul bantuit si pustiu, cum spui tu TREBUIE sa pribegeasca o vreme, asa cat simte el. Si poate atunci, cand dorul lui s-a stins, poate doar atunci isi redobandeste suflul. Sau poate unele suflete pribegesc mereu. Altele-si gasesc atat de repede calea, Care or fi fericitele?
Minunate zilele draga mea, asa e.
Blanca, asa e, cercelul si-a regasit intr-adevar perechea. Ii lipseste perla insa. Si asta e o certitudine…:)
Delia, sigur ca ai fost binecuvantata cu talent,, scriitoricesc “dar mai cred ca ai primit si un suflet pe masura asa incat sa poti scrie cu atata veridicitate. Intradevar pare sa fie povestea mea , a ei ,a ta…asta e maretia cuvintelor mestesugite.Si-apoi eu iti multumesc ca scrii in asa maniera incat eu, citind azi sa-mi doresc sa te citesc si maine . Scrisul ca si cititul poate vindeca suflete .Deci…voi continua sa citesc!
Dorulet, esti prea bun cu mine. Iti doresc o zi minunata. Pe mai tarziu…
Cercelul gasit ce are perla lipsa imi aminteste de colierul Reginei din “Cei trei muschetari”.
Ai vazut ca iubitul Reginei a rezolvat ( cu ajutor , fireste), plin de dragoste situatia grea in care se gasea aceasta. A reusit sa puna o piatra , slefuita cu multa dragoste , exact in locul celei pierdute. Si parca acest dar se potrivea mai bine , stralucea mai viu la gatul fin al iubitei Regine.
Prietena mea din Londra, divortata si cu copil era foarte exaltata de vestea ca el, o iubire imposibila, va veni la o conferinta in orasul ei.
I-a trecut exaltarea dupa ce noaptea de iubire s-a consumat. Uitase ca, pentru el, totul nu era decat, o alta …aventura.
Biet suflet pustiu…
Mika, iti dau dreptate. Biet suflet pustiu. Si ma refer aici la el.
Blanca, ce minunat ai scris tu- poate pare la inceput o piatra- dar daca e slefuita cu multa dragoste straluceste mai viu ca orice piatra …normala.
Dorulet, m-am gandit azi pe parcursul zilei la ceea ce ai scris: “scrisul ca si cititul poate vindeca suflete”. Iti doresc sa te vindeci, sa ne vindecam noi, cei de aici cu totii.
Cititul, la fel ca si si scrisul, ma face sa uit.
nu numai noi ne intoarcem la locul unde s-a produs uciderea, ralu! noi o facem, poate, mai vizibil. dar este speficica naturii umane.
si da, imi plac surprizele tale. stii ca te urmaresc. cu drag.
mda pisica, ar fi frumos sa credem ca si ei se intorc. uite, intr-o perioada vizitam ca pe un lacas sfant acel loc unde candva, am dat de pamant cu sentimentele. si ma durea statornicia lui. si faptul ca nu se schimbase nimic de cand noi l-am parasit. numai noi eram departe….
urmareste-ma:)
Drama da calitate vietii. Fara ea, nu am aprecia posibilitatile care au deja loc in universele paralele.
Alin, suflete, as prefera calitatea vietii fara drama. Asa, un mers lin, mana in mana, suflet in suflet. Drama face rau la inima:)
Cat despre universuri paralele….poate imi spui mai multe….eu pot sa vorbesc de universul paralel al vietii noastre. Stiintific, poate ne spui tu mai multe. Te simt profi.
Ce film frumos poate sugera un fragment de scris! Mi-a mers la suflet, si e unul locuit acum…dar citi ani de pustietate! Vad ca intr-un flaschback obosit de-atitea derulari si-n filmul meu personal respiratia calma a lacului din fata hotelului unde credeam ca se va scrie viata mea viitoare. De-as fi putut sa rid, in noapte, la luna inghetata, ar fi fost mai aproape de realitate decit inchipuirea mea mult prea romantica. Dar nu ar fi fost povestea mea. Si, cine stie, ar fi fost astazi gustul linistii la fel de intreg?
Corina, de-as putea si eu sa rad in noapte, sa iau totul mai usor, cum mi s-a sugerat….doamne ce bine ar fi fost/ ar fi. Dar uite-ma aici, “uita-ne” aici…gandind, imaginand, retraind…si parca tot amarul e spre bine….nu? Poate asa trebuie sa fie- golul sa fie masura mai apoi a plinului?
Asa e. Imi amintesc iar de un film, unul de cinema, Outcast, cu Tom Hanks. La sfirsit, dupa cheful de sarbatorire a reintoarcerii lui miraculoase, cind pe masa ramasesera resturi si Revenitul le cerceta cu bucurie, ca unul ce a trait pe viu pustietatea…Ochii aceia de copil cind a gasit briceagul, uitat de cineva…mincarea din abundenta…
Te imbratisez, noapte buna.
Filmul se numeste de fapt ,,Cast away,, in regia lui Robert Zemeckis., scuze…)
Corina din pacate n-am vazut filmul. Marturisesc rusinata ca nu am o bogata cultura cinematografica. Sar in serile de iarna recuperez:)
Am sa ma intereez sa vad filmul.
Multumesc,Delia!,,isi vor atinge buzele,interzicand cuvantul “”…fac asta in fiecare zi.Si e al naibii de greu !Cred cateodata ca e peste puterile mele ,apoi mai trece o zi,si inca una…
Si asa se duc zilele noastre, Dorulet. interzicand cuvinte!