Balade au bord du l`Azur
Posted by admin on Nov 1, 2009 in Despre | 15 comments
“Am venit aici in cautarea luminii”, scria Van Gogh intr-o scrisoare adresata fratelui sau.
Si intr-adevar aici lumina de o puritate inefabila, cea care insoteste ca o amica statornica albastrul marii unindu-se undeva la orizont intr-un amor unic cu cerul, aceasta lumina te infasoara cand senzual, ca intr-un dans lent a doi indragostiti ce-au uitat de lume, cand izbitor facandu-te sa simti concret pe piele fiorul unei regasiri complete, asteptate, sperate, visate.
Nu au fost doar peisajele descoperite in hazardul unei serpentine ce ti taie respiratia eliberandu-te mai apoi la malul unui golf singuratic, nu a fost doar mistralul ce mi-a insotit diminetile cu miros de lavanda, nu, categoric nu a fost nisipul fin ce ne-a pastrat intim forma corpurilor. A fost mai mult…a fost o palpitatie continua, un imens “coup de foudre”. Si la fel ca Monet am sa afirm si eu “ceea ce voi lua de aici va fi tandretea in persoana, impresiile de alb si albastru, toate acestea impachetate in acel aer feeric”. Si speranta ca intr-o zi am sa revin. Cote d´Azur mi-a reamintit subtil ca sunt femeie.
Sunt locuri care ne fac să visăm, să uităm de noi, de lume și de stare. Sunt locuri care le descoperim întâmplător – poate erau acolo, poate treceam în fiecare zi grăbite spre lucru și nici măcar nu le-am dat importanță. Sunt locuri spre care zburăm mână în mână, suflet în suflet sau locuri care ne-au rămas pe vecie în sânge, la fel ca marile iubiri.
Fiecare loc este un punct zero în povestea personală. Care este locul vostru personal?
draga mea bun venit. te asteptam. si ma surprind zambind si gandind…
locul meu? port in sange un dor de irlanda. o tara pe care nu am vazut-o niciodata. dar imi imaginez si tanjesc ca dupa o mare iubire, dupa ziua sfantului patrick acolo, la ei, in verde, cu cantecele lor, cu berea lor speciala (pe care eu o folosesc doar la prajituri), cu dansurile pe care le admiram dar nu ne incumetam sa le incercam, cu acea vorbire speciala…
cand mi-e dor de mine insami visez irlanda, pietrele ei, verdele ei… intr-o zi o voi vedea.
apoi, un alt loc drag inimii mele este… germania. sunt, si tu stii asta, germanofila. fara sa stiu o iota limba lor, pe strazile lor, in lumea lor imi port inima, alaturi de inima lui… omul meu drag.
candva vom admira impreuna, stiu, tavanul acela cu flori…
si stiu, tu imi doresti un loc in franta… acela, unicul, singurul… va veni si vremea lui… si iti promit ca il vom povesti impreuna, pentru ca tu ai fost deja acolo.
pana atunci fii binevenita ca si gazda de blog.
iti doresc oameni buni in casuta ta, multi si efervescenti… iti doresc numai bine.
Pe mine m-ai cucerit definitiv cu Monet si cu Van Gogh. Si chiar a luat Monet tandretea, de acolo si din toate locurile pe unde a pictat, si a impartit-o din nou spatiilor in care sunt tablourile lui acum. Acolo este unul din locurile mele cu lumina, langa picturile lui. A, si m-ai cucerit si cu Chopine
Draga mea draga……….ce as putea sa-ti raspund eu acum?……. Desi parca au trecut ani, ma trezesc uneori dimineata asteptand sa intre pe fereastra soarele cald al Frantei. Cobor in bucatarie si imi dau lacrimile gandindu-ma la o terasa dulce unde luam micul dejun cu o prietena mult prea speciala, respir aerul rece si imi amintesc briza usoara a Coastei de Azur. Sunt in mine, nu le mai pot scoate de acolo, si visez la vara in care ma voi intoarce acolo, la inca o vara albastra si parfumata si speciala.
Da, asta da surpriza!
Te voi purta meru in inima mea, ca si cum am fi acolo, ca si cum ai fi aici.
draga pisica,
nici eu nu am vazut Irlanda. am citit mult despre ea, stiu si cateva cantece specifice de acolo- le cantam daca vrei intr-o seara de petrecere.mi-o imaginez fascinata, cu intinderi imense verzi cu povesti din timpuri legendare. uneori ma si visez alergand pe o faleza ce se prabuseste adanc in mare…imi simt inima batand tare, simt mirosul marii…cine stie poate e vreo imagine din vreun film:) ce s-a strecurat in inconstientul meu. dar eu stiu ca e irlanda “mea”. in poate o vom vedea vreodata, ar fi minunat …si am canta impreuna “dirty old town” sau “wiskey in the jar:)”
in ceea ce priveste Germania…este o poveste mai complicata. Nu pot spune daca imi place sau nu aceasta tara. O percep contradictoriu, nici eu nu mai stiu unde imi este locul. Poate undeva in Heidelberg-ul unde in seara de vara cineva cu ochi frumosi si o minte exceptionala imi arta orasul “lui”. Poate in Marburg-ul “meu studentesc” ..prin salile de seminarii unde ma straduiam sa urmaresc discursul profesorilor intr o limba care inca mi era straina in timp ce inima mea era undeva departe…il astepta astepta …si el nu venea sa ma viziteze ca el…na nu-i placeau tarile germanice:)
Sau locul meu e poate aici in casa ce o incercam sa o amenajam impreuna cu el cel drag cel implorat, cel regasit. O…sau poate in bibliotecile unde ma simt “la punctul zero”…sau sau…ti-am spus ca Germania e o poveste lunga, contradictorie??:) O vom depana candva….sunt sigura.
Te inteleg cand spui ca iti porti inima – alaturi de inima lui. Stiu cum e, am simt si eu. Fara urma pasilor lui un oras anume era pustiu si degeaba i-am cautat privirea printre miile de barbati ai orasului.
amalia draga mea. esti prea buna cu mine, iti multumesc. peisajele lui monet sunt pentru mine realizari minunate ale unui vis. Acum ceva vreme, i-am citit amplele scrisori adresate sotiei lui, Alice. Niciuna dintre starile depresive sau dezamagirile prin care artistul tacea nu sutn exprimate in tablouri, niciuna nu i-a intunecat plansa.
simone vorbesti de parca totul s-a terminat. Nu, calatoria noastra, a tuturor celor de aici va merge mai departe. Impreuna. Prin veri albastre si toamne cu ceai aburind.
Draga mea prietena, felicitari!!!!!!!!
Loc….punct zero…..hmmmmm ………da, frumos spus, dar nu-i asa ca primul loc personal al fiecaruia dintre noi este sufletul nostru care asociaza apoi relatia personala cu un loc fizic, material, in care s-ar putea desfasura sublimul, absolutul….ahhh dar astea sunt numai acolo in locul zero…ce pacat ca nu prind viata dincolo de mintea noastra.
Caragiale spunea: “Vrei sa cunosti lucrurile?Priveste-le de aproape.Vrei sa le iubesti?Priveste-le de departe.” Ce bine ca Nissa este departe….:) Asa ca poti iubi Nissa cu tot ce ai imaginat acolo.
Pupici!
Cristina, nu-mi ramane decat sa-ti spun ca ai dreptate. Partial:) Intr-adevar, punctul zero este in sufletul nostru. Acolo ne cautam, ne regasim, ne alegem si de multe ori ne pierdem.
Hartile noastre mentale sunt da, cele mai importante. Numai ca simt o usoara (??) deziluzie in ceea ce ai scris. Motto-ul meu de pe blog are si el de-a face cu asteptatul, cu neimplinitul. Dar pe de alta parte depinde doar de noi sa facem ca acesti poli opusi sa se intalneasca, sa realizam in gesturi si fapte imaginile din locul nostru zero- din suflet. Cu riscul de a parea “a tot stiitoare” cred ca o usoara retinere este tot timpul binevenita- te ajutasa distingi mai bine nuantele de “pachet”. Dar pe de alta parte, cand ea este “o stare de fapt” te poate impiedica sa simti ca traiesti.
Cata dreptate ai! Fiecare loc este un nod in povestea noastra, pentru ca legam de el o traire, o tresarire, un suras, o stare. O sa aleg unul singur, chiar daca viata e, pana la urma, o insiruire de astfel de noduri. Locul: lacul din Geneva. Timpul: o seara de iunie. Personajele: o Ea care implinea 29 de ani si un El care o tinea de mana si ii tot vorbea. Starea: fericire adanca, deplina. Durata: determinata. Deznodamantul: incert.
Draga Anda, de fiecare loc prin care am trecut ma leaga o amintire, “o tresarire, un suras, o stare”- cum spui tu. I cautam pasii prin oras, i simteam prezenta undeva in apropiere, nu ne intalneam niciodata. Mi-ai povestit de lacul tau mi-am amintit de Budapesta “mea”. la fel- o seara de iunie. O ea, pe la 25 de ani, fericita dupa o zi minunata petrecuta cu un el. Un restaurant, o terasa, o atmosfera romantica. Un el care dupa aceasta zi petrecuta impreuna i povestea ca totusi i frica- de ea, de iubire, ca el e un cavaler singuratic….”Deznodamantul- incert”
Te salut cu bucurie si aici, draga mea, fain ca ai sa impartasesti poezia din lumea ta si cu noi. Felicitari si sa fie de bun si lung augur!
Draga Raluca, atat de mult ma bucur ca ai venit mai aproape si mai aproape de noi. Eu am simtit mereu in cuvintele asternute de tine , un om cultivat, un om de la care am de invatat. Si cu uimire si bucurie am primit fiecare cuvant pe care mi l-ai adresat.Si recunosc ca ti-am citit blogul si inainte si mi-a placut.
Draga Blanca, esti prea buna cu mine si iti multumesc. Imi face mare mare mare:) placere ca putem comunica pe acest blog . Nu consider ca exista spectatori si actori prin definitie, ci avem de invatat unele /unii de la altii/ altele, rolurile se pot schimba in fiecare moment:)
Vorbeam aici despre locuri ce ne-au ramas in memorie si de acolo ni s-au strecurat in suflet. Exista pentru tine un astfel de loc/ astfel de locuri- ce sa-i faci sunt tare curioasa:) tare tare:)
Draga Raluca , exista asemenea locuri care s-au strecurat in memoria mea, fiecare avand atasat o poveste . din pacate , locurile acestea , care m-au incantat sunt in tara noastra. Da, am si locuri dragi din strainatate care-mi sunt in suflet prin intemediul impresiilor lasate celor dragi mie. Si poate intr-o zi o sa ajung sa le vizitez si atunci o sa lipesc si imaginea mea de cea deja existenta si stiu sigur ca se vor armoniza:)
Draga Blanca, sunt sigura ca locurile din tara noastra de care ai ramas legata sunt minunate si atunci acel “din pacate” se transforma “din fericire”. De exemplu, eu am ramas legata de o vale si o cetate in ruine, cum am scris si in cartea noastra de suflet. Si am ramas legata de minunate campii si dealuri din Transilvania si de o cabana unde am petrecut o saptamana intreaga in deplina izolare, doar eu cu gandurile mele. Locuri minunate din tara noastra