In (ne)cautarea barbatilor pierduti (…pe la altele)

M-am intrebat deseori de ce vreo imaginata mare iubire de-a mea n-a avut sorti de izbanda. Urata nu sunt, isteata sunt. (Dar cel din urma nu-i un criteriu neaparat necesar pentru a atrage un barbat. O nu, din contra!). De ce el, dupa ce se arata incantat de felul cum conduc si intretin o discutie, de maiestria mea in a da raspunsul potrivit la momentul potrivit, de iscusinta in a-i spune povesti vechi, de a ma imbraca, de a zambi, de a-l atinge si invalui, de ce el, dupa tot acest spontan si veritabil spectacol al fiintei mele … disparea fara urme ca banii de pe cont dupa o partida delicioasa de shopping! (Macar dupa asta ramaneam cu ceva!!!)

Si telefonul nu mai suna desi il  imploram din priviri din ce in ce mai disperate si mai amenintatoare SA SUNE ODATA! Si sa sune persoana ravnita- nu tipul ala plictisitor caruia intr-un act de disperare sentimetala am acceptat sa-i dau numarul de telefon mobil! Si zile treceau, nopti treceau, ungiile mele intretinute cu un efort supraomenesc aratau din ce in ce mai amarnic iar eu ca o proasta (ce eram) cautam greselile la mine, imi faceam mie ude reprosuri, imi analizam frenetic comportamentul incercand sa identific din miile de gesturi acel moment unic in care eu l-am facut pe printul visurilor sa se razgandeasca si sa-si despacheteze catrafusele sentimentale in gradina alteia!

Si cand, dupa mii de ezitari imi adunam ultim strop de curaj, anihilam cuvantul “respect de sine” din propriul dictionar si il sunam pe nataraul care uitase ca exist, tipul se facea ca nu raspunde. Sau cand se intampla minunea, auzeam doar un “a, Delia, pot sa te sun mai incolo? Acum chiar este o situatie nepotrivita, am o problema delicata de rezolvat si vreau sa avem timp sa vorbim” Si se pare ca “de atunci” pana “mai incolo” individul a trecut tot prin situatii dificile (intr-adevar construise o casa, efectuase in concedii turul globului, se casatorise) …pentru ca telefonul nu mi-a mai afisat numarul lui pe ecran. Nici macar la “missed calls”!

Exista legi care ii condamna pe cei care inseala si fura. Ai inselat statul uitand sa-ti declari impozitul pe venit – esti amendat. Ai furat o masina esti pe bun drept pedepsit. Dar cum ramane cu domnii care iti inseala teritoriul tau, personal, care incalca legile bunului simt despartindu-se printr-un sms sau anuntand ca vor fi mandri tati – si asta dupa ce petrecusera memorabile nopti clandestine prin alte iatace?!! Cum sunt despagubite cele care si-au pus sufletul pe tava si au crezut intr-o relatie? Ce paragraf de lege rasplateste aceste daune morale? Ce ordonanta de urgenta ii obliga pe cei vinovati sa-ti plateasca sirul lung al sedintelor la psiholog?……………………………………………………………………………………….

O vreme am regretat amarnic ca in loc sa petrec pana tarziu in noapte am stat aplecata pana-n zori asupra cartilor cu scris strain. Ca am luat examene explicand cat se poate de filosofic Mitul pesterii dar am picat examenul final, avand ca si consecinta plecarea lui.  Ca in loc sa dansez, sa rad si sa flirtez incolo si-n coace, am purtat discutii despre nemurirea sufletului. Ca in loc sa injur si sa tip atunci cand se comporta ca un magar am preferat sa-i dau citate intelepte pe care oricum nu le intelegea. Ca in loc sa strig tare ca nu vreau sa ne despartim, i-am acceptat decizia si i-am urat inca si un drum bun, ingrijorandu-ma ca vai, saracul de el va intalni tipe ce-i vor manca banii. Ca n-am luptat pana la ultima picatura, asa miseleste cu arme de femeie iscusita in ale ademenirii, preferand sa …raman o doamna (singura). Ca n-am fost frivola si deocheata. Ca n-am luat viata mai “din tren” si n-am trait cum “vine valul”.

Acum insa pot spune: la naiba cu ei, cei care nu au stiut sa ma pretuiasca! Pierderea lor, nu au avut taria sa arda la flacara intensa preferand lampa chioara a unei alte bataturi!

Suflete pustii

In noaptea iubirii lor, prelungita din orgasmul simturilor, a cazut direct in somn. Dar a fost unul nelinistit, unul din care s-a trezit haituita de un nume halucinant. Simtindu-si inima gonind nebuna s-a ridicat speriata din pat, invadata de o frica ce-i lasa fiorii reci sa-i curga pe sira spinarii. Pentru o secunda nu a stiut unde se afla. Pentru un moment a cuprins-o panica. I-a simtit trupul gol, i-a atins mana cu degete lungi, aristocrate.  El cel asteptat, cel implorat si neuitat era pierdut intr-un somn adanc.

Erau in sfarsit acolo. In acel loc in care stiau instinctiv ca vor ajunge peste ani. Pentru ca asa trebuia sa se intample. Pentru ca atunci demult, cand suspendat pe un pod peste ape el se despartea, ea nu au putut sa-si ia ramas bun. Dar acum era acolo unde se imaginasera de atatea ori in vietile lor despartite.

Indreptandu-se spre fereastra, privea orasul ce se intindea in fata ei. Orasul ei, orasul intalnirii lor. Ea i-a aratat strazile, i-a soptit la ureche povestile ilicite.  Se sarutasera in vechea piata, ignorand frigul ce ameninta sa le inghete simturile. Da, era in sfarsit acolo. Si acum,  in orasul ultimei regasiri se facea din ce in ce mai intuneric. Deschise fereastra si asteptarea noptii devenea si mai adanca. Cladirile vechi erau niste colosi intunecati, nemiscati, care-i starneau un tremur prevestitor, amintindu-i ca unele frici raman acolo, nemiscate, chiar daca incerci intr-un ultim efort disperat sa inchizi ochii si sa-ti imaginezi intinsele lanuri de grau si un cer albastru.

Aerul rece al noptii era tot mai acut, ii agresa sfarcurile. Undeva in oras o sirena suiera din nou a parasire, un alt suflet era in primejdie. S-a indepartat de la geam scuturandu-se ca de un vis urat care se tot repeta obsedant.

Cand primele tramvaie isi vor incepe calatoria zilnica el va pleca. Se va uita la ea cu ochi parasiti de suflet, o va privi a renuntare. Ii va spune ca amintirea ei ii va tulbura drumul. Ii va strange degetele intr-ale lui pentru o ultima data. Si va pleca. Pentru totdeauna.

Si in acea noapte adanca, mai intunecata ca oricare alta ea a inteles. Vor stii amandoi ca va fi trist si gol din cand in cand, atunci cand isi vor aminti in treacat de nepetrecutul din ei, dar nu vor recunoaste. Vor merge mai departe, tot mai departe purtand cu ei visuri accidentate. Nu vor spune nimic, isi vor atinge din cand in cand buzele interzicand cuvantul. Incercand sa uite. Si asta doar pentru ca au uitat cum e sa zboare! Biete suflete pustii!

Ce culoare au visele dumneavoastra?

Bucuresti. O reclama imensa agatata stangaci pe o cladire cu ridicat  risc seismic ma indeamna sa – mi analizez culoarea visului. A visa intr-un oras in care griul predomina- asta da exercitiu de imaginatie! 

Au fost dati in care am visat in alb pur, luminos, puternic. O (non)culoare a unui nou drum. Dar vai, am visat de atatea ori in negru –  de inima, de stare, de gand. De intamplare nepetrecuta. Un doliu prelungit dupa acea Delia de alta data, dupa un alt timp mai colorat. Negam realitatea si ma incapatanam sa plonjez in negrul adanc.  

 Am avut si variatiuni de alb-negru - iluzie desarta. Subiect palid, vag al unui biet alb imaginar. Si atunci mi s-a spus ca privesc viata prea categoric si mi s-a sugerat subtil ca lumea reala este atat de colorata. Am fost silita sa revin la alte reverii mai  pastelate si ele incercari nereusite-  pentru ca nu mi-am vazut visul cu ochii.

 Dar au fost cateva  nopti in care visam si in rosu. Rostogoliri de visuri in doi. Rosu, rosu, rosu, mii de nuante de rosu puternic. Traire, fior, explozie energetica. Dar stiti, rosul e periculos cand il rostogolesti prea mult. Te poate insela optic. E o culoare ce insamanteaza iluzia desarta.

Si atunci incercand un moment de intelepciune, am revenit la o nuanta mai cuminte, la un  albastru-indigo. Am meditat cu realism (?!!) si claritate (sic???!!!) fortandu-ma sa-mi regasesc linia de conduita –  pardon de plutire a visurilor continuate in miez de zi. Si intr-un efort de mentinere a reveriei clare am alungat cu o tresarire timida de geana nuantele de rosu-negru ce si faceau resimtita prezenta pe cerul succesiunii mele de imagini cotidiene. Sa plece, sa dispara, sa se intoarca de unde le-a trimis vantul insipid. Imploram cu disperare o noua cale.  Dar inutil, ca prin vise, el …nu venea….
Dar au fost si cateva intamplari de maro in visele mele. Incercam sa ating pamantul inspaimantata de ameteala invartelii tremuratoare si sa chem in ajutor verdele salvator.  Marturisesc, nu mi-a prea iesit.

 Foarte rar am avut impertinenta sa visez in multe culori. Ghinionul meu, se transformau prea repede in cenusiu.

Acum m-am invatat minte si  visez incolor.  

Stapanul casei

Diminetile sunt in familia noastra intotdeuna aglomerate. Eu nu stiu cum sunt alti barbati, dar al meu are nevoie de muuuulllllllttttt muuuuuuuulllllt timp pentru a-si face toaleta. Sunt adevarati pasi ce trebuie parcursi, operatii complicate, incremuiri miresmate…ce mai, o adevarata arta. Si ni se reproseaza noua, sexului slab ca ocupam baia cu forta si ne facem acolo cartierul general pentru cateva ore! Pe nedrept, nu?

Se vorbeste de ceva timp de barbatii metrosexuali – Au mai aparut alte categorii de dandy moderni- le-am pierdut sirul denumirilor, iertati-ma va rog, sunt putin iritata in dimineata asta ca sotul s-a baricadat in baie! Cica Beckham ar fi unul dintre acesti barbati postmoderni.Gresit! Nu mi-ati intalnit barbatul, doamnelor mele!

Daca ritualurile de infrumusetare ale dandy-ului modern se indreapta spre ceva barbierit, un parfum si dupa nevoie camasa si costum, apoi mai spre seara putin gel si….. gata-i stapanul casei pentru iesirea la mall, in alte secole alti domni isi incepeau mecanismele de infrumusetare inca dis- de simineata (doamne ajuta, macar era baia libera), cand se asezau cuminti in fata poudreuse-ei si-si alegeau costumatia potivita pentru diferitele momente ale zilei.

Inainte de a sari in pantofii de casa, realizati din materiale costisitoare pentru picioruse de domni fini si ornamentati dupa bunul plac al inimii – cu catarame, funde si de-alte cele, superbul exemplar masculin isi tragea pantalonii-cioroapi ce se opreau la genunchi, apoi o camasa, o vesta … si halatul- piesa de rezistenta in garderoba masculina a vremurilor (prea) indepartate! Deseori “designerii” de pe-atunci dadeau exemplu de bogata experienta, brodand halate de domni cu colorate flori de cires. Mai mult decat atat, halatul devenise un semn al erudismului, multi dintre “mai marii vremii” se lasau imortalizati de mana pictorului in halat de casa. Pe la Paris se pare ca pictorii aveau multa treaba prin secolul al XVIII-lea….

O da si sa nu uit de aranjarea frezei…sau acoperirea cheliei? Si asta cerea mare indemnare, multi dintre stimatii  domni lunadu-se la intrecere cu sotia in operatia de punere a perucii…Pai nu-i asa, aranjatul frizurii si machiatul nu se pot face cat ai bate din palme?! (Aici inca le-am putea da lectii colocatarilor nostri).

Daca toaleta de fata juca un rol tarrrrrreeeee important…in schimb cea legata de igiena personala era desconsiderata. Baia se lua si ea….dar nu baia aia cu apa….ci baia de …pudra. Cu un gest amplu pulberea era aruncata spre inaltul incaperii spre a cadea lin pe fata celui dornic de a arata bine….Si asta de mai multe ori pe zi…Sa nu se bucure lumea ca femeile au atata indemanare in manuirea rujului? ..unu doi..gata, am iesit din baie.

Ceea ce nu pot spune despre sotul meu….!!!!!

Pescari de luna

Duminică dimineața. Un nou început după o lungă noapte plină cu povești parfumate de scris. Mintea mea inca hoinareste prin imperiul viselor cu arome a mie si una de nopti. Un alt sfarsit de toamna. Un final de anotimp cu nostalgii. Imi permit sa lenevesc in pat, sa citesc presa de dimineata ce anunta noi disponibilizari. Nu las insa randurile negre sa – mi tulbure gandul de weekend. Contemplez parcursul zilei ce mi se oferă (inca in pat si dupa un suc proaspat) . Dupa o ora de leneveala ingaduita de sot si caine (care se plimba deja pe undeva prin padurile ce ne inconjoara) pun picioarele pe podeaua veche si ca in fiecare dimineata privesc copacul din fata casei. Frunze razlete inca se mai doresc a fi puternice amintindu-si de ultima raza binevoitoare de soare.

Pregatesc pentru noi micul dejun- cafea fierbinte, croissants si marmelada de Provence. Le așez cu grija in portelanuri nestemate. Sunt indragostita de  vechile porțelanuri create de renumite manufacturi istorice. Povesti fara cuvinte, realizate in aur alb. Micul dejun servit in farfurii alese și croissant-ul cu mireasma de vara franceza. O alegere perfecta, un inceput minunat de duminica, o continuare  a unui vis in doi!

Inima imi bate si mai puternic in timp ce, intr-o lumina blanda de toamna ne indreptam spre targul de antichitati. Crescuta de mică printre vaze din timpuri uitate, pe care aveam voie doar sa le ating usor, cu delicatețe – ca și cum ai mângâia un suflet,  printre canapele pe care alte domnite isi imaginau amoruri cutremuratoare, printre mobile ce au adapostit fascinante rochii de bal,  fiecare intalnire cu trecutul este pentru mine ca o reîntoarcere la o mare iubire pierdută.

Primele piețe de antichitati s-au ivit din nevoi. In lumina insotitoare a lunii, “oamenii umbrei” recuperau obiectele aruncate de altii la marginea urbei si mai apoi le revindeau pe pietele improvizate in Parisul anilor 1880.  Legenda spune ca, trecatorii i numeau “pescari de luna”. Dar ei erau mai mult dacat niste sarmani oameni loviti de greu. Ei vindeau sperante. Ei le ofereau o noua viata, o noua istorie.

La inceputul secolului al XX-lea insa “bric-a-brac”-ul (targul de obiecte vechi) devine la moda, facand parte din programul obligatoriu de duminica. Cu ce emotie imi amintesc de prima vizita in celebra piata de antichitati din Saint-Ouen, Paris!

O actiune pe cat de fascinanta atat de periculoasa pentru mine. Pentru ca nu ma pot opri sa cumpar sperante impletite cu nostalgii. Amintirea unui timp in care undeva, intr-o veche manufactura germana din mainile maestrului Böttger ieseau primele bucati de aur alb pe taram european. Doar ca, peste secole,  eu, un biet pescar de luna sa-mi  asezez la inceput de alt anotimp farfuria cu vise si doruri pe  intinsa masa a sperantei in maine.