Delia R. Hornfeck

Cateva ore de condus si Marea Nordului ma intampina in Domburg cu agitata-i intindere albastra-verzuie, cu nemarginirea nisipurilor sub un soare de aprilie inca timid.Sunt din nou aici pe Teritoriul Marii. Si iarasi, ca in fiecare an, ca de repetate ori in gand caut emotia redescoperirii in zborul adanc al pescarusilor – parteneri stingheri de drum.

Incerc sa-mi imaginez in piesaj culorile si formele din picturile lui Mondrian (1872 – 1944) pictorul abstract olandez ce, incepand cu 1909 si-a petrecut o buna bucata din timp in acest (inca necunoscut la vreme) sat pierdut la un mal de mare nordica. O pornesc pe drumul lui prin dune si-i inteleg singuratatile sub o lumina inefabil de clara – aproape nepamanteana, ce ma invaluie si pe mine acum in Domburg.

Punctele peisajului se transforma in linii ce au luat forma in paleta coloristica a atat de misteriosului artist (ne-a lasat extrem de putine informatii depre viata lui privata), ce in Domburg si-a atins apogeul perioadei sale expresioniste aducatoare de renume in New York si Paris, loc in care se va stabili de altfel in 1911.

Pierduta in imagini marine, simtind in urma mea forta ondulatoare a valului si atingerea vantului nordic port cu mine in minte minte o pictura a lui Toorop (1858 – 1928), rasfatatul artist al Art Nouveau-lui si ma opresc indelung in fata vilei “Carmen Sylvei” – marturie a trecerii pe aici a pretioasei noastre, Regina Elisabetha a Romaniei (1843 – 1916). Intr-un tarziu sub un soare de apus nordic o pornesc spre casa in gand cu oameni si imagini parca dintr-o alta viata traita candva, nu asa de demult. Sper ca am sa revin in tara marii atunci cand in septembrie, marea se va rascoli in ritm de jazz.

How can you mend a broken heart

Cred ca dupa o mare dragoste…cred ca o dupa o mare dezamagire -accident fatal al unei de iubiri necastigate, nu mai vine nimic.

Este doar o poveste ce nu a stiut sa-si gaseasca drumul prin cotidian, ce poate nu-si va afla niciodata sfarsitul. Nimc altceva decat o intrebare “cum ar fi fost daca ar fi fost pentru totdeauna”… dar totdeauna se preschimba in relative “momente” de viata dorita, de viata imaginata…

Sunt doar prapastii adanci de suflete, sunt doar ingheturi absolute.

Este doar o paralizie ce tine de vieti arse; un mers lin, prea lin ca sa-i mai simti tremurul…

Unii trec mai departe si chiar atunci ….sunt amorteli si zile nesfarsite in fiorul unei maini atingandu-ti fata undeva pe cararea unui peisaj mental al carui culori ochii tai se incapataneaza sa nu le piarda… si sunt iarasi nopti lungi in care astepti nerabdatoare fantomele iubirii sa-ti transforme doar pret de un vis viata, sa te bantuie, sa te miluiasca in nerabdatoarea asteptare, sa te eliberze de obsedanta frica a neaparitiei lor .

Si atunci va intreb
“cum poti sa vindeci o inima ranita, …cum poti opri caderea ploii sau stralucirea soarelui”…? (Bee Gees)

Pentru acum si aici, pentru acel retoric “intotdeauna”..

Bee Gees – How can you mend a broken heart

Intr-o camera cu un decor simplu dar detaliat redat, se afla o pereche. Ea, faptura enigmatica, apare atat de des in panzele artistului ce traieste intr-un cartier saracios din Paris. Este ea, iubita lui de peste vremuri, Bella, neuitata dragoste din copilarie, ce poarta inca mireasma florilor de camp dintr-o Rusie indepartata. “Deschideam doar fereastra si pe loc patrundeau in camera albastrul cerului, dragostea si florile cu ea in gandul meu. Imbracata in alb pur sau din cap in picioare in negru, ea se plimba figura fantomatica, prin camera mea, un motto al artei pe care o pictam” afirma pictorul amintindu-si de prima si (poate) unica lui dragoste. Iar el, cel fermecat, ce melancolic, o reda mereu si mereu, pe panze in miez de noapte pustiu, iar cand banii lipsesc (o da si ei lipsesc aproape tot timpul) pe panze realizate din ceraceafuri, fete de masa sau chiar camasi de noapte.

Florile pe care le tine ea in mana, sunt cadou – singurul pe care indragostitul in acel moment poate sa-i ofere ei in anul casatoriei lor. Ele ne duc simbolic cu gandul la naturaletea actului iubirii… la perechea aceea primara, ce merge mana in mana, visare in visare, spre un drum impreuna imaginat, impreuna asteptat si trait.

El este gand, dorinta tulburata, substanta ce-si pierde atributiile pamantene, iar ea, femeia din viata lui “i-a intors capul”. Cei doi, cuprinsi intr-un joc armonios al dragostei impartasite, desprinsi de pe pamant – plutesc. Starea confuza-dulce de plutire este de fapt o metafora vizuala, redata nu prin scris ci prin culoare. Pentru ca ce este ea, iubirea daca nu uitare – de sine, de lume si conventii…decat o plutire impreuna, ca apoi, dupa ce el, actul iubirii s-a consumat, sa te trezesti si sa “nu mai stii de tine?”

Da – dragostea celor doi este neatinsa de realitate.

Iar dragostea lor nu a fost o amagire in ceas tarziu de noapte in care te intrebi daca el/ea intr-adevar exista si nu este doar o naluca ce-ti tulbura panzele, gandul, viata…

Dragostea lor a fost o lupta. Ea l-a asteptat timp de patru ani (poate l-ar fi asteptat si o viata). S-au casatorit, au avut si o fata, pe Ida… au fost unul si acelasi, au trait frica deportarii, perioada imigrarii la Berlin, apoi calatoria spre Franta, mana in mana, speranta in speranta. S-au sarutat, au admirat impreuna pentru o vreme marea in sud-ul Frantei, emigrand in cele din urma in State, siliti fiind de oameni si vremuri…

Aici se va stinge in 1944, in urma unei infectii Bella, prima dragoste, marea dragoste.

Chagall va avea si alte femei (e normal in viata unui barbat, al unei femei…, nu?) – Una dintre iubitele lui va fi Virginia Haggard (cu care va sta timp de 7 ani si-i va darui un fiu; Virginia isi va publica amintirile despre viata impreuna cu pictorul intr-o carte) si apoi Vava (Valentina Brodski).

Dar Bella, ea a fost prima pe care pictorul a visat-o… si poate si ultima, pentru ca dragostea se poate si… altcumva
Influentat de arta franceza a sec. al XX-lea dar purtand in gand peisajele, culorile, folclorul si povestile indepartate ale acelei tari plina de contraste, Chagall si-a impletit trairile intr-un suprarealism covarsitor.

Am revazut astazi, la indemnul Emei (prietena de pe bloggul lui Alice) un videoclip de pe Antena3 cu Octavian Paler. Vorbea despre Romania lui personala.

Si m-am gandit ca nu demult, i-am scris unui prieten un mail revoltat, disperat, impovarat despre despre noua Romanie. Dar …in ciuda tuturor dezamagirilor ce uneori mi le ofera tara… imi port Romania cu mine. Ii port tristetea, ii port bucuria uneori prea excesiva, ii port durerea si speranta.

Cand privesc de pe fereastra strada mea de acum larga, vad de fapt o strada din beton, ce poarta de ani pasii milioanelor de oameni. Si-mi aduc aminte de ritmul ei – dimineata pe la 5 veneau primele camioane in piata, se descarcau primele lazi cu marfuri. Era o galagie infundata care nu te deranjeaza din moment ce te-ai nascut cu ea. Ii simti chiar lipsa. Apoi, mai tarziu, primele magazine se deschideau, prima data veneau la piata pensionarii, piata se umplea mai apoi de casnice- incepea o noua zi din viata plina a unei piete.

Eram ca si o comunitate mare acolo – proprietari de magazine, locuitori. Ne spuneam pe nume, ne povesteam grijile, ne intrebam de bine, de soarta,da – ne mai si certam. Traiam in mijlocul unui oras mare dar eram “noi intre noi”. Strada mea de acum e da- minunata, larga, cu arbori semeti ce amintesc de glorii trecute. E o strada linistita- prea linistita. Poarta in ea acea “liniste germanica” a oamenilor dornici sa se retraga dupa obloane, sa fie lasati in pace, sa-si traiasca viata in anonimitate. Da, Romania mea personala. O port aici in suflet. Si in ciuda tuturor tristetilor dezamagirilor legate de mersul ei actual este Romania mea.

Romania mea este Piata Unirii in noapte sau de concertul Phoenix dupa o ploaie de vara, cand pe drum spre casa fredonezi “noaptea mi-i tese ie, zburatorii ca sa vie”… gandindu-te poznas la propriul tau zburator.

Romania mea are zbuciumul primelor iubiri si a durerilor despratirii. Romania mea are gustul buzelor de sare si a pielii cu miros de flori si fructe. Romania mea personala este legenda vechilor daci retraita cu sufletul facut purice in fosnetul mocnit al unui foc de tabara. Romania mea este urma pasilor prin munti singuratici si a marii in furtna.

Romania mea are rasetul prietenilor in nopti devenite albe si gustul aspru-pasional al pieii lui in dimineti trezite impreuna.

Romania mea este imaginea mamei plangand de fiecare data cand o parasesc.

“De Romania nu ma pot satura, pentru ca Romania face parte din destinul meu”. (Octavian Paler)