Delia R. Hornfeck

”Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie”. (Stark si Flitcraft)

Asa suna scurt, concis si rece definitia clinica a violentei in familie de pe site-ul oficialitatilor romane. Legea romana (nr. 217/2003 art. 2 (al 1 si 2) ofera o definitie si mai rece si departata: “orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru al familiei impotriva altui membru al aceleiaşi familii, care povoaca o suferinţă fizică, psihica,sexuală sau un prejudiciu material. Constitue de asemenea, violenţă în familie impiedicarea femeii de a exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.”

Niciuna dintre legile mai sus amintite nu are puterea de a oglindi suferinta, lacrimile, ranile, senzatia de abandon, disperarea.

Nimeni nu-ti poate patrunde in suflet pentru a-ti simti frisonul ce-ti strabate tot trupul atunci cand palma se ridica pentru a te “corecta”, pentru a-ti “da o lectie”. Nicio lege nu descrie tremurul atunci cand ii auzi pasii clatinati si simti cheia invartindu-se in usa. “Te omor, iti arat eu”, iti spune….si tie ti-e frica, vrei sa fugi dar nu poti…esti parca legata de pamant.

E o frica animalica, e o frica primara. Iti ia controlul asupra propriei persoane (libere si cu drepturi!!!), iti ia controlul asupra vietii. Conform statisticilor disponibile  pe site-urile Ministerului pentru Protectia Familiei femeile sunt pricipalele victime ale violentei in familie,chiar  la inceputul anului 2009 aproape 50% dintre victime fiind de sex feminin.

Cu scopul absurd de a obtine puterea (????!!!!!) in relatie, de a te supune unei vointe atotputernice (cea a sotului sau partenerului de viata) ti se rapeste brutal dreptul de a decide liber asupra propriei vieti. Una singura, una care acum cativa ani, atunci cand ai spus “da, vreau” sunt sigura ca ti-o imaginai altcumva!

Si de ce nu pleci? De ce nu te desprinzi, de ce te lasi manipulata la modul cel mai inuman, de ce te lasi abuzata?” De dragul copiilor”? De groaza ca te “poate gasi? “, “ca politia nu face nimic sau mult prea putin”?, “ca vorbesc vecinii?”…..ca …. exista multe “scuze”. dar …. Nimeni nu are dreptul de a te jigni, abuza, nimeni nu detine drept suprem asupra vietii tale. Copiii vor fi mult mai linistiti si se vor putea dezvolta in minunati oameni departe de certurile, strigatele si paharele sparte (in cel mai bun caz) de acasa.

De ce agresorul nu manifesta aceleasi comportamente si la lucru (unde este cu siguranta bine-vazut, un om de admirat, cu femeie si copii cuminti!!), de ce numai cu tine? Pentru ca nu e capabil sa isi recunoasca complexele, pentru ca nu judeca rational, pentru ca alcoolul i-a intunecat mintile, pentru ca e bolnav psihic…., pentru ca te crede mai slaba si ti-a insamantat frica in vene!

Dar e momentul sa faci ceva! E momentul sa iei atitudine si sa-i arati ca esti puternica si stapana pe viata ta! E momentul sa te duci si sa-ti strigi in gura mare durerea, fiorul, insingurarea. Pentru ca oricit se zice ca “societatea nu este interesata, permite, ca oamenii te vor judeca pe tine” TOTDEAUNA se va gasi cineva care sa te ajute! Uitat-te in jur, cere ajutor, SUNTEM AICI, suntem milioane de maini – si ti le intindem, suntem milioane de voci – si – ti strigam nefericirea, durerea, parasirea! E momentul sa faci ceva, e momentul sa ceri ajutor! Pentru ca poate acum, dupa ce el vine acasa, nu mai exista un maine pentru tine!!!!

Eram obosita de civilizatie. De zbatere cu rezultat partial. De fata insipida a trecatorilor. Si pentru cateva zile (nefiind inca posibil pentru “de acum inainte”) am dorit sa intoarcem spatele mizeriei umane si sa traim initiala seninatate a fiintei. Am simtit un impuls sa fugim mana in mana. Poate de aceea indragostitii nu-si mai dau drumul mainii. Frica de a se pierde, cutremurul in fata  dusmaniei lumii ii uneste! Fara oprire, fara gand de intoarcere imediata. Spre sud, spre sud, spre inefabilul campurilor magice de lavanda, acum in august, momentul “recoltei”, departe in salbaticia naturii, spre albastrul infinit al marii. Peisajul se schimba si griul se transforma cu kilometru parcurs in verde tot mai intens, in albastru si violet, in linistitor oranj.

circuit: 115km, peste 1600 specii de plante salbatice, intre iulie si august- perioada de inflorire a lavandei, Muzeul Conservatoire Ethnologique de Haute Provence, sursa: http://www.provence.guideweb.com/circuits/lavande-luberon-lure.php

Erau zile in care mirosea a cimbru si a usturoi, a praf si a caldura de dupa-amiaza, a rosmarin si a lavanda. Si uneori vantul se razvratea impotriva arsitei si aducea de peste mare, din tinuturile celor o mie si una de nopti, arome ce-mi erau necunoscute, imbinandu-le cu nisip inca fierbinte. Iar noptile plonjam intr-o tacere binefacatoare, intrerupta din cand in cand de greieri. Tresaream si imi strangeam iubirea mai tare in brate, amandoi buimaciti in fata frumusetii dumnezeiesti a lumii.

circuit: ruta lavandei, 200km, sarbatoarea lavandei – 15 august in Sault, Sursa: http://www.provence.guideweb.com/circuits/lavande-ventoux-luberon.php

“Pentru a simti regiunea trebuie sa o iei la pas “mi-ai spus. Nu mai doream stralucirea Coastei, snobismul turistilor rusi ce-si afisau prea evident noul statut. Imi doream ameteala curbelor care-ti tin respiratia, imi doream peisaj stancos cu reflexe rosiatice in prag de seara.

Circulatia era redusa, lumina minunat de clara si duioasa. Un loc pustiu, fantomatic. Seara asteptam ca si caldura sa se potoleasca si porneam in descoperire: locuri cuprinse de secrete mistice. Mana mea atingea caramizile caselor,  inca calde de dogoarea zilei. Luberon – un piesaj fara oameni, doar noi doi in mijlocul pustiului deluros, stancos, de nepatruns, apasator. Legatura noastra, desi nu strigata in gura mare, va avea farmecul primei Provence, cea salbatica si solitara… va fi mereu o tresarire, o reintoarcere la noi cei cu ferestrele inchise spre lume. Linistea iubirii noastre -  intre tara mistralului si Alpii provinciali, de soare si ploaie.

Daca ai vazut o data campurile de lavanda nu le vei putea uita niciodata. Iti vei aduce mereu aminte de parfumul aerului, de fosnetul elegant si de reflexele violete. Traiesti un sentiment al fragilitatii vietii si al iubirii.

Ca in orice drum initiatic am intalnit personaje ca de basm: un artist, care in fiecare dimineata se trezeste zambind senin vantului ce vine cu ravas de pace dinspre munti; el mi-a vrajit, stapanind maiastru flacara, un inel unic din sticla pretioasa in care se regasesc ca intr-un vartej al vietii albastru cerului, galbenul de lamaie al dupa- amiezii, violetul lavandei si argintiul maslinului sub soare; un trecator – nomad mi-a impletit din pai auriu,- “aurul vegetal”, o bratara mult mai pretioasa ca orice aur greu iar o doamna mi-a povestit cu pasiune despre cum se desfasoara viata ei sub insemnul distilarii florilor pentru cele mai renumite ateliere de parfumuri.

Si in acel moment inveti sa pretuiesti mai multceea ce ti se ofera. Incepi sa-ti doresti simplitatea unei dupa-amiezi in ritm lent de viata. Iti dai seama ca toate bogatiile din lume, tot aurul adunat pe degete si la incheietura subtire de domnisoara postmoderna, ca toate masinile ce te poara rece-tehnologic cat mai repede si departe de tot, ca toate  aceasta goana nebuna dupa avere nu valoreaza nimic in fata unei privelisti minunate si a oamenilor ce stiu sa traiasca simplu, impacati cu ei si cu natura.

Admira si traieste viata! Atat.

Campuri de lavanda: sursa provence guideweb, nu am dorit sa fac nicio poza, preferand sa am doar pentru mine acest moment, de aceea pozele sunt puse la dispozitie pe http://www.provence.guideweb.com/circuits/lavande-luberon-lure.php

Sa luam un scenariu simplu: ea, sa o numim Ana ca pe prima femeie! Moderna, desteapta, frumoasa intr-un fel aparte. Cu o facultate (sau doua) la activ, cu angajati in subordine. Nu castiga tocmai rau – atat incat sa aiba grija de ea si sa-si permita din cand in cand un weekend rasfatat intr-un oras frumos al lumii. E neaparat inteligenta. Nu o toapa ci  o tipa complexa si interesanta. Conduce bine (obligatoriu la fel de bine ca un barbat)! Cu picioarele adanc infipte in pamant in ceea ce priveste slujba dar cu visuri romantice in ceea ce-l priveste pe el. Cam pe la 30 de ani.

Un EL nu exista – sau inca nu l-a gasit, desi de la un timp a renuntat la idealuri si e dispusa la cateva (nu foarte multe) compromisuri. A mai avut relatii, poate a trecut si printr-o iubire mai cu tenta de mutat fierul de calcat si televizorul impreuna. Dar pana acum orice relatie a ei s-a dovedit a functiona dupa principiul “atat de grozava si adio!” iar barbatii s-au dovedit a fi adevarati “bad boys”.

De ce o femeie ca Ana, care are sub control toate celelalte domenii ale vietii ei, da tot timpul peste tipul neprotrivit?O fi pur si simplu ghinion? Sau intamplare? Ori Cupidon are sageata cam tocita?

Sau isi poarta femeile vina activa, fiind recidiviste cu cazier in gasirea barbatului greu educabil? Poate ca, fiind ele insele cu o cariera infloritoare si ducand greul zilei de una singura, isi cauta parteneri la fel de rasfatati de reusita, parteneri inconjurati de o aura de incredere in sine! Numai ca acestia de obicei “stiu ce ofera” publicului feminin si isi inchipuie ca nu vor sta mult pe uscat pana o alta apare- atunci de ce sa se mai dea peste cap sa le satisfaca si altcumva decit orizontal? Barbatii siguri pe ei au alte griji – de exemplu schimbarea masinii de culoare neagra cu una de culoare rosie si cu mai multi cai putere ca e pe cale sa imbatraneasca si mai trebuie sa impresioneze si cu altceva cand acel ceva nu mai functioneaza la o simpla apasare (poate nu stiu ca o femeie matura nu poate fi impresionata asa de usor (numai) cu un Porsche?!)…sau de exemplu nadusesc la urcatul pe scara abrupta a carierei de manager sau mai rau…sunt preocupati de cate goluri a inscris Poli Timisoara in meciul de ieri…barbatii zilelor moderne au program foarte incarcat!

Nu cred ca femeile, dragele de ele, se uita prima data la cat de blond e alesul inimii si cum calareste el voincel valul si nici nu cauta musai vreun brunet “latin lover”. Cred ca mai mult caracteristicile psihice sunt alea ce le dau peste cap sau in functie de caz, pe spate!

Vina o poarta, spun psihologii, modelele de relatii sexuale avute anterior. De exemplu prima mare iubire care s-a incheiat (fix) in punctul maxim al desfasurarii ei sau colegul de banca care nu te-a bagat in seama nicidecum. Sau modul de relationare al parintilor are de-a face cu relatiile tale esuate (psihologii astia merg non-stop pe aceleasi linii)! Si de aici se pare ca se naste dorinta ca din tipul pus pe flirt sa iasa un tatic model si  relatia sa continue pana intr-un totdeuana femeiesc.

Se pare insa ca femeile aflate intr-o astfel de situatie gen “fata buna intalneste baiatul rebel” pot chiar sa atinga idealul de relatie dorit.  Asta numai daca urmeaza sfaturile terapeutului relational si isi planifica minutios fiecare pas de amor. Astfel analiza la rece a celorlalte relatii esuate ar trebui sa stea la rang de punct 1 (Dr. Michelle R. Callahan in Are you …Ms Typed?). Un alt specialist in relatii (Dr . Stefan Woinoff) e convins ca femeile oricit de moderne si emancipate ar fi, isi pastreaza inca o imagine invechita si naiva a partenerului ideal ….cea din primii ani ai adolescentei, in care se visa la cai verzi pe pereti…pardon  – la cavalerul pe cal alb si la o never ending story.

Si atunci ce ramane de facut intreb eu in fata surplusului de carti ce sfatuiesc care mai de care si obligatoriu planificat?! (parca nu functiona chestia cu “in dragoste si razboi nu exista reguli??!!!)

Sa ne analizam propriul eu modern, sa ne gandim ce tip de relatie am vrea si care sunt pasii de parcurs, sa fim mai realiste si dispuse la compromis spun de la distanta invatatii relatiilor .

Chiar si asa, apeland la efort psihic si ratiune, drumul pare insa cam alunecos si nesigur pentru femeile ce dau mereu de un alt “bad boy”. La urma urmei, nu cumperi o masina ca sa te ghidezi dupa criterii germanice de genul consumului redus, al pretului mic si al sigurantei. Femeile mai vor si o floare sau doua desenate pe capota, nu?

(sau fragmente noi de posibila carte) poze Lenoid Tishkov si Boris Bendikov

Postmodernizarea asta dusă la extrem duce la aparitia de locuri goale; sau locuri inexistente. Pentru că, cum poate un om să reziste unui singur loc când în el arde dorința de a cunoaște pluralitatea spațiilor?

Așa pe neismțite se așterne curiozitatea de a vedea și altceva, de a cunoaște și o altă lume, apoi apare setea și încăpățânarea de a te integra printre acei oameni și mândria că ai reușit. Și apoi, când toate nevoile ce au fost acoperite apare o altă redută de cucerit, un alt om de întâlnit. Ne folosim de locuri, de frânturi de viață și de oameni pentru a ne satisface criza existențială provocată de postmoderinzare. Dorim să trăim în buricul lumii dar suntem cumva  izolați de adevărata cunoaștere a celuilalt. Înlocuim scrisul de mână, clad, înclinat cu albeața serioasă, de tabula rasa a hârtiei  electronice. Ne scriem din depărtare cuvinte de dor și jale și inimă rănită dar poate o facem și de plictiseală, că noul loc și zâmbăreța persoană de lângă tine nu e așa cum ți le-au descris neliniștitul spirit de aventură! Zâmbim tâmp prin camera video la cei rămași undeva în urmă, în alt spațiu, pentru că noi am ales să ne despartă mări și țări și fețe de oameni necunoscuți, sperând că, în câțiva ani ne vom regăsi in noul eu integrat. Când situația ne- a devenit de nesuportat, pentru că moneda interplanetară a crescut și parcă mai în sud există fețe mai haioase, ne luăm cele șapte lucruri adunate, ne punem inima la pachet și schimbăm foaia. Asta numai ca să nu ne descoperim pe noi cei așa cum suntem în realitate, sperând că fricile și gândurile negre se vor schimba odată cu peisajul. Trecem prin spații, intalnim la coajă superficială oameni, ascultam cu o ureche povești vii de viață și cu cealaltă interioară ne imaginăm știri despre un tărâm unde sigur îți va fi bine. Ne clădim presupus adevărate scene de viață pe un poate si cândva. Așa devenim un “modern om al lumii” intr-o continua deplasare, intr-o cautare necontenita, fără loc și spațiu alocat.

Și atunci de unde atâta naivitate când ne imaginăm că iubirea poate să țină față marii răscoliri existențiale? De unde atâta curaj atunci când afirmăm cu glas tare că iubirea noastră venită ca o binecuvîntare va tine peste viata si timp, va rodi copii și va sădi pomi cu mugur devenit floare?

Sau nerușinați, ne alocăm dreptul de a cunoaște ce se întâmplă cu sufletul și punem egal între dragoste, tranzit și mișcare atunci când vrem ca situația să fie de partea noastră și fuga din relație mai ușoară. Afirmăm că ne-am integrat complet și fără echivoc în timpurile postmoderne atunci când încăpățânata iubire a celuilalt nu vrea să înțeleagă nici în ruptul inimii că s-a terminat și că tu în noul loc închiriat până la următoarea mutare nu ai nevoie de balast sentimental!

In 1946, cand s-a stabilit in Antibes, Picasso era obsedat de Francoise Gilot,  cu 40 de ani mai tanara ca el. Orasul Antibes ii ofera loc prielnic pentru creatie – un castel intreg cu fereastra spre mare, cu pereti albi de pictat. Deoarece dupa razboi era greu sa obtii panza si culori, Picasso imprumuta de la pescari vopseaua folosita pentru barci.

Castelul semana mai mult cu o camara de ascuns lucrurile vechi de ochii vigilenti ai oaspetilor, majoritatea mobilelor fiind adunate de pe cine stie unde. Ca pat servea o saltea. Arta cere sacrificii, nu? Picasso doneaza in semn de multumire toate lucrarile realizate in acea perioada orasului, care va deschide din 1966 primul Muzeu Picasso.

In momentul cand geniul ajunge pe Riviera, acest taram binecuvantat de culoare era demult muzeu in aer liber. Pe aici trecusera impresionistii cu crezul lor de a reda lumea asa cum li se infatisa, fara transformari si fara manipulari de culoare, forma si fond.

Pentru ca da, totul a inceput cu lumina. O lumina de culoarea piersicii impletita in dimineti mangaietoare  cu mireasma levanticai si a trandafiruui de Grasse, de un galben sclipitor, aproape ireal ce rostogolea mirosul civilizatiei si al salbaticiei din Provence in dupa-amiezi lenese, adoptand mai apoi, spre seri indragostite cu vant venit din tarile celor o mie si una de povesti, o nuanta de lamaie, de rosu foc (de iubire) si violet tulburator. O lumina ca o iluzie, ca un dor sfasietor dupa ceva de nedefinit, ca o promisiune rostita pe jumatate.

Cu toate acestea, noua lumina a picturii nu a luat aici culoare, ci in nordul coastelor abrupte, sub vantul si norii din Normandie sau pe valea raurilor din Ile de France. Lumina Coastei de Azur a fost pentru majoritatea impresionistilor o ultima proba, cea de foc. Primul care s-a aventurat in surprinderea inefabilului a fost Paul Cezanne. Nascut in Aix, Cezanne isi incerca geniul in L´Estanque, in apropiere de Marseille. De aici i- a scris (pe la 1876) indrumatorului sau in de-ale impresionismului, Camille Pissarro, despre greutatile ce i le provoca lumina Sudului: “soarele este aici e atat de ingrozitor ca mi se pare ca imaginile se rdica, se desprind ca si siluete “. Dar Cezanne isi continua lupta, picteaza mai apoi pana la incapatanare Muntele Sainte-Victoire in diferite lumini, momente ale zilei, anotimpuri. Natura nu mai e reprodusa. Totul se schimba in ceva mai mult, de la dialog la cearta si uneori chiar chin. Intre iubire si ura e doar un pas sau o urma de pensula. Doar in 1906, anul mortii sale, Cezanne simte ca face primii pasi in direcia cea buna, cea a luminii!

In momentul in care Renoir isi viziteaza prietenul Cezanne in 1882, scrie la Paris de “neintrerupta raza de soare”. Se pare ca nici pustietatea Algeriei sau culorile Italiei nu l-au impresionat pe Renoir. Doar Provence il atrage ca oaspete permanent, il cucereste pana la ultima rasuflare. Cot la cot cu Cezanne, artistul picteaza soarele si Marea Mediterana. Urmatorul indragostit de Antibes a fost Monet. Cand se stabileste in Sud, trece si el prin lupta surprinderii luminii de basm. “Ce ma chinui si ma lupt cu soarele. Si inca ce soare e aici! Ar trebui pictat numai in auriu si pietre pretioase!” Mai mult decat atat, pentru a avea voie sa picteze fortareata militara Antibes, Monet este nevoit sa ceara o aprobare speciala!

Splendoarea Sudului il atrage si pe pictorul venit tocmai din Olanda sa descopere lumina! Van Gogh pune piciorul in gara din Arles intr-o zi de februarie ( 1888) cu temperaturi sub zero grade, o iarna neobisnuita pentru blandetea vremii din Provence. Dar soarele nu se lasa prea mult asteptat si Van Gogh se pune pe treaba, pictand pe vreme caniculara, in vant, in ploaie. Cu toate acestea, perioada creatiei din Provence si-a aratat atat colturile de lumina dar si de umbra. Van Gogh trece prin stari psihice contradictorii – prin luciditate terifianta si apoi din nou prin febrila halucinatie. Geniul lui aparte dobandeste ceva suprasensibil, via fiind rosie dar schimbandu-se in galben din departare, pamantul devenind violet dupa ploaie si maslinii crescand in frunze argintii.

O perioada Van Gogh il are ca partener de creatie si de locuinta pe Gauguin (pana cand o cearta la cutit- la mod propriu duce la despartirea celor doi); dupa moartea lui Renoir se stabileste tot  in Cagnes Modigliani, iar St. Tropez (pe atunci un linistit sat de pescari) il atrage pe Paul Signac (iar dupa el vin un sir de pictori printre care Georges Seurat, Raoul Dufy ce fac din necunoscutul sat un cuib al avangardei). Henri Matisse sta in Nisa si mai apoi in Vence (unde picteaza capela du Rosaire- mareata sa opera). Fovistii, cubistii, suprarealistii populeaza coasta pe urmele pionierilor luminii, impresionistii.

Si toti doar pentru a surprinde un moment de tandrete, acele singulare emotii impachetate in nuanta de alb si albastru (vezi postarea mai veche Balade au bord d´Azur).Ce pot dura peste o viata.

(Ps- am citit de-a lungul anilor aceste informatii prin carti, brosuri, prin muzee de aceea e mai greu sa dau o biografie ordonata).

Despre dragoste, jazz si Antibes

Jazzul si Antibes sunt cele doua obsesii superbe ale mele! Am plans in ritm de jazz, am iubit in ritm de jazz. M-am trezit in dimineti de vara privind departarea cea albastra si cantand intr-un gand  cu Frank Sinatra “the summer wind came blowin in – from across the sea/ it lingered there, to touch your hair and walk with me….”. In fata-  cerul de o culoare inefabila, cerul ce a inspirat miile de pictori si in spatele meu, in camera, un pat cu cearceafuri rascolite si… el. Intr-un traziu, cand vantul toamnei si al iernii au inceput sa bata peste mare si cer, ne-am deschis umbrelele si am mers mai departe- fiecare pe drumul lui: “Than ofter than, a piper man – one day it called to you, I lost you, I lost you to the summer wind”.

El apartine acum altei vieti dar jazzul si dragostea mea pentru orasul de la mare sunt prezente constate ce-mi infrumuseteaza gandurile. In zilele acestea orasul de pe Riviera sarbatoreste la ceas albastru jazzul.  Si poate in acest an chiar voi fi una dintre fericitele care au ocazia sa-l vada live pe Keith Jarrett, pianisul american cu degete fermecate!

Am intalnit Antibes-ul cand el deja era doar o amintire pentru mine. O tresarire, o bruma de incertitudine in suflet, o proiectie a mintii. Si orasul a fost cea mai surprinzatoare descoperire a intregii Riviere. Neimpresionata de vilele exclusive din apropeiere ale acelor “happy few”, viata cea adevarata si vie se desfasoara in ingustele strazi ale vechii cetati cu fata spre infinitul azur, in piata Massena, dupa ferestrele largi deschise ale caselor pastelate sau pe terasele nenumaratelor cafenele ce te invita la repetate degustari de pastis. Antibes-ul nu are recunoasterea internationala a Cannes-ului sau hip-ul oferit de yahturile din St. Tropez, orase in care  viata se invarte in jurul celor “bogati si frumosi”. Antibes-ul  este ca o bijuterie veche, inca neslefuita (si e mai bine asa), este o intalnire cu tine insuti. Chiar daca si el este port pentru yahturile sport sau cele jet-set, orasul si-a cladit renumele pe sirul lung al artistilor ce si-au gasit aici resedinta permanenta. Si tocmai de aceea el si-a castigat in sufletul meu locul de star tacut al Rivierei.

Acolo unde Castelul Grimaldi domina cetatea, au cladit primii greci un acropolis, iar romanii un castrum. Drumul spre castel – astazi Muzeul Picasso, ma duce printre strazi din ce in ce mai stramte si abrupte. Casele sunt atat de inguste si ingramadite una intr-alta incat nu-mi pot inchipui cum localnicii isi transporta canapeaua, dulapul si aragazul in locuinte! Aceasta lipsa de spatiu ma determina sa-mi inalt de fiecare data involuntar privirea spre cerul liber si spre marea ce se zareste printre cladiri – o pata de azur in toate nuantele posibile. Azur ce contrasteaza cu portocaliul caselor, cu albul leandurului si verdele palmierului! Nu e de mirare ca nenumaratii pictori s-au simtit aici ca si acasa! Ajung in fata muzeului si intru in lumea lui Picasso. Marturisesc ca nu prea i-am inteles picturile (fiind admiratoarea impesionisumului) dar i-am invidiat geniul. Dar despre el si timpul petrecut in Antibes voi scrie zilele urmatoare.

Ca voi toate/toti, am fost cutremurata la citirea vestii despre moartea cantaretei Madalina Manole.

Cu toate acestea am fost ingrozita pana la pielea gaina cand am vazut nenumaratele comentarii si postari care vorbesc despre sinucidere atat de usor…da am avut perioade in care sanatatea mea statea pe muchie de cutit, in care nu aveam niciun ban in buzunar si dragostea uitase de adresa mea. Da, am fost parasita in momentul in care am simtit iubirea. In care soarele zambea prin zambetul lui, in care ochii mei vedeau prin culoarea ochilor lui sau respiratia mea era ingreunata pentru ca respiratia lui era chinuita de boala in timpul noptii. Am fost alungata atunci cand era momentul de fericire cel mai adanc si adevarat din viata mea. Am bocit iubirea, i-am simtit cioburile inauntru in mine si am stiut ca va fi pentru totdeauna. Ca, daca vreo  boala nu ma va face sa uit, voi avea mereu o tresarire cand un trecator imi va aminti ceva ce aduce  a el. De acum pana-n vecie. Am ingropat iubirea si i-am facut parastas. Si a venit haul si a venit pustiul. Dar cumva, in mine am stiut ca va trece. Ca eu sunt unica responsabila pentru starea mea. Ca niciun parinte si niciun apropiat nu imi va aduce starea de bine, de regasire cu mine. Ca luarea vietii nu este o solutie. Nu este un raspuns oricit de rascolit si de jos esti. Este doar o capitulare fara doar si poate. Si ca niciun el nu merita sacrificul suprem. Pentru ca viata e unica. Pentru ca, stiu atatia oameni bolnavi care respira doar cu ajutorul unui aparat ce le bate in ritm de inima si isi doresc doar o urmatoare zi pentru a vedea cerul si marea si floarea. Pentru ca sunt mame care-si cresc singure copiii doar ca sa-i vada sanatosi si frumosi si la casa lor. Pentru ca o solutie exista tot timpul chiar daca nu e cea “ideala”. Doar moartea nu mai are nicio solutie. Si pentru ca, repet viata pulseaza si apusul soarelui va fi maret maine.

Va iubesc si sunt langa voi.

Delia

Statul la coada era mai demult sportul national al Romaniei. Locuiam intr-o cladire veche ce a supravietuit razboiului, inconjurata acum de colosi comunisti de beton. Strada se trezea cu noaptea-n geana, purtand pasii primilor pensionari veniti la piata. Isi aduceau si scaunelul cu ei, se asezau si-si exersau rabdarea. Erau altii care veneau in momentul deschiderii laptariei si trecand fara respect pe langa scaunele asezate in linie de asteptare beneficiau fara ratie de avantajele impertinentei.

Sunt mereu oameni care stau la coada, sunt mereu altii care o igora. Nimic din ce-am facut pana acum nu a venit “asa deodata”. Nimic nu a iesit din prima. Am invatat zile si nopti in sir crezand naiv in dezvoltare personala, in sansa care ti se va da atunci cand excelezi intr-un domeniu … si asta prin merit personal! Acum cativa ani am luat viata de la capat si dintr-o incapatanare (poate prosteasca) nu am lasat pe cei apropiati ”sa ma ajute” punandu-ma in legatura cu posturi ravnite si de multi altii. M-am luat la tranta cu sistemul german, masinarie cu roti unse.  Atunci cand nu am mai putut sa cred in “drumul e interesant, tinta e cuprinsa in drum” am plans pe furis cu fata in perna si am plans iar in vazul lumii straine de limba si mentalitate. Si spun sincer i-am invidiat pe cei care invarteau roata in sensul ce-i avantaja pe ei. Si mi-am jurat de mii de ori ca viata mea se va desfasura pe coordonatele ratiunii. Cumva nu a mers, am recidivat mereu in lumea sentimentelor.

Am prietene care detin la activ doua facultati – terminate “pe bune” si asta cu magna cum laude. Dar ce le foloseste cand sunt altele ce-si expun farmecele – si asta direct cu dosul pe biroul sefului (de preferat sa fie vreun strain!!!) oferindu – le la inceput o boaba de strugure, trecand apoi la urmatorul stadiu, cel cu mar rosu.

Cu toate acestea cozile infinite au fost cele ale sufletului. Aici a trebuit sa ma pun repetat la rand chiar daca eram (sau imi placea sa cred asta) printre primele venite. In mintea mea se desfasura magnific un sir lung de cuvinte (intretaiate de taceri suspendate) toate acestea amestecate in jurul unui singur EL: unde o fi EL acum, unde in orasul asta comun isi poarta pasii?, ce face eEL? isi mai aminteste cum eram noi doi impreuna? e oare bine? ….

Teoria ca teoria dar practica ne omoara pe noi femeile care am invatat fara dorinta de apel sa stam la coada! Pentru ca in teorie suntem constiente ca acel fir nestemat ce ne leaga de EL se poate foarte rapid preschimba intr-o funie. Si asta atunci cand statul in rand a devenit singura noastra ratiune de a fi. Existam doar, suntem acolo in preajma lui, a barbatului, …un minim gest al lui… si suntem fericite. Umbre in implorarea iubirii.

De cate ori nu am “omorat timpul” intre doua intalniri cu el (la distante de zile si un singur telefon cu voce masculina) ocupandu-ma cu chestii care de fapt nu ma interesau! Mi-am folosit prietenele ca si puncte statistice intre doua atingeri de maini si cuvinte, am invatat sa gatesc supa buna numai ca sa-l impresionez pe el sperand ca dragostea-i va trece prin stomac, am dadacit copiii vecinilor pregatindu-ma pentru presupusii nostri copii! Devenisem o campioana a asteptarii in pole position. Astfel ca am descoperit o noua notiune a timpului: cea intre timp. In care gandurile imi erau libere…goale ar fi mai potrivit, goale pentru a mi le putea umple cu el.

Dar un barbat care este de parere ca trei zile ne sunt mai mult decat suficiente pentru a ne imparti iubirea in jumatati unice nu este in niciun caz solutia iubirii pline. Am realizat tarziu asta. Dupa nopti de umplut timpul cu vizualizarea de cuvinte nescrise pe albi pereti. Cu pasi lipsiti de sens inspre locuinta lui (si a mea din cand in cand mai ales in nopti de vara, dar asta numai dupa chemarea lui).

M-am desprins intr-un final- de iubire mai mult imaginata…am adus disciplina in haosul sentimental. Am anticipat momentul care va veni doar pentru mine. Si m-am redescoperit.

De abia atunci viata mea a inceput sa cunoasca adevaratele valente ale lui “aici” si “acum”. Si am invatat ca iubirea e singura care nu sta la coada ci primeste locurile cele mai bune din fata.

Si iata ca ne aflam de ceva zile bune din nou in plin campionat de fotbal! E momentul in care iubitii nostri uita partial ca existam (eventual isi amintesc in momentul in care le e prea greu sa se miste de pe canapea pana la frigider pentru a lua o bere),  in care vantul bate a gol prin cluburile de striptease si femeile de moravuri usoare incaseaza…cifre in minus. Da, doamnele mele, nicio sansa de a intreprinde in aceste saptamani zile de shopping si nopti romantice cu alesul inimii!

Mai nou insa si femeile asteapta febril primul fluier mondial si asta nu neaparat ca Ronaldo ar fi o adevarata masina de muschi in miscare (si da…mai spun unele voci feminine- “ are niste ochi asa de frumosi- sa nu mai vorbim de contul din banca!” Eu ma abtin la comentarii la adresa Macho-ului portughez, sunt mai degraba genul Jogi Löw – pentru nestiutoare, antrenorul echipei nationale germane). Multe reprezentante ale “sexului slab” se uita (sa va vina sa credeti!!!!) la fotbal din cauza ….fotbalului! Ati facut ochi mari? Probabil ca si vecinul de la cealalta masa de pe terasa care, vazandu-va traind urmatoarea minge cot la cot cu barbatii, face o mutra de Toma Necredinciosul! Ba chiar mai mult va si “sugeraza” sa va linistiti: “Papusica ai habar ce-i un ofsaid?Pariez ca nu!”

Singura voastra sansa de a- l potoli pe falsul microbist si singura modalitate de a castiga pariul e sa raspundeti in felul urmator: “ofsaidul desemnează o poziţie neregulamentară de joc în terenul advers, constând în depăşirea fără minge a ultimului jucător din echipa adversă, de către un fotbalist care, când este pus în posesia mingii, se găseşte mai aproape de linia porţii decât oricare din jucătorii din formaţia opusă, cu excepţia portarului…”. S-a potolit?

1-0 pentru voi!

Si ca sa-i inchideti gura (inca deschisa) mergeti in ofensiva mai departe: “Din 2005 Asociatia Internationala de Fotbal a convenit asupra a unei noi Hotărâri privind Legea 11, şi anume că ‘a fi mai aproape de linia de poartă adversă’ înseamnă că “orice parte a capului, corpului sau picioarelor este mai aproape de linia de poartă adversă decât mingea şi decât penultimul adversar. Braţele nu sunt incluse în această definiţie.”

3-0 pentru voi!

Pun si eu pariu ca in acest fel, domnul nelinistit va fi faultat bine!

Si acum ca sa ma chiar credeti, va spun ca in SUA de 8 ori mai multe fete ca baieti lovesc mingea la modul profesionist, ca in Berlin s-a deschis primul bar de fotbal destinat doar femeilor si undeva prin Africa de Sud exista niste batranele foarte active care inca si pe la varste inaintate rezista dupa 45 de minute de alergatura. Sa nu mai vorbim atunci de echipa nationala romaneasca de fotbal (Doamne da ce mi-a venit sa amintesc de aceasta tema rusionoasa chiar acum?)

Doamnelor, in acest stil ne vom intalni cu siguranta  in Brazilia la urmatoarea cupa mondiala feminina!

Un coridor lung desparte sectia de terapie intensiva de cea de nasteri. In timp ce o viata se duce in tacere dupa un chin indelung o alta viata isi striga prezenta. Viata si moartea, fiinta si nefiinta sunt legate de un coridor lung pe care trec amestecate agonia si extazul.

Un suflet pleaca in umbra. Departe de lumea pe care noi printr-un act verbal de luare in posesie o numim “a noastra”, “printre barbari meteoriti”.  Poate se naste din nou la cativa pasi, mai incolo, dupa ce treci de coridorul ingust.

Martor neputincios, priveam cum un cuplu isi lua ramas bun dupa 47 de ani intr-un drum parcurs impreuna. Am inteles ce este iubirea. Iubirea simpla, iubirea care nu are nevoie de prea multe metafore.  Sa stai la capul omului iubit intr-o camera sterila de spital, sa-i numeri cu spaima fiecare incercare disperata de a respira. Sa-l privesti indelung constientizand ca sunt ultimele momente in care il vei mai auzi, vedea, in care -i vei mai simti caldura respiratiei. In care poate va reveni din haul in care a cazut si-ti va rosti pentru o ultima oara numele. O singura data, pe un totdeauna numarat in viata de om. Poate vor fi momente in care ea isi va gasi cu greutate drumul de acum singur. Sigur vor fi zile in care viata i se va parea insipida. Cu siguranta va fi mereu o tresarire.

Dar mai presus de toate acestea, mai adanc decat putem noi sa pricepem este faptul ca ai avut sansa sa intalnesti un om pereche, un suflet bun ce te-a cunoscut in momente de viata, bune, rele asa cum sunt ele. Si poate asta este acea unitate despre care vorbesc inteleptii lumii.

 Eu cu tine.  Poate asta este magia iubirii. Ca ai langa tine pe cineva caruia ii pasa. Simplu, fara artificii. Poate asta este masura oricarei iubiri. Faptul ca iti pasa, ca te doare. Nu-ti pasa deci nu iubesti.

Si am sa-mi strang de fiecare data  iubirea in brate ca si cand ar fi ultimul moment ce ne este noua permis. 

Pentru ca intre fiinta si nefiinta, intre iubire si neiubire sta simplu, fara ornamente verbul “a-ti pasa”.